(puțini au fost, mulți au rămas...)

- Bine v-am găsit domnilor, spuse Directorul așezându-se pe fotoliul împins cu grijă de Adjunct.
- De-abia așteptăm să auzim noutățile, domnule!
- Sunt multe și foarte importante, incită el auditoriul cu o voce gravă de parcă toată soarta omenirii ar fi stat pe umerii săi.
Toată întreprinderea aștepta cu sufletul la gură reîntoarcerea Directorului de la ședința importantă ce avusese loc la Minister. Plecase cu două zile în urmă, destul de precipitat și nu avusese timp decât să-și anunțe secretara pentru a contramanda toate întâlnirile.
Se făcuseră destule speculații cu privire la graba în care părăsise sediul. Toți salariații, mai puțin Nuți – aflată în concediu medical – formulau mai limpede sau mai voalat diferite ipoteze.
Directorul economic avansa ideea că se auzise de deturnarea de fonduri, ocazionată de construcția clubului destinat angajaților. Era nervos și în cele două zile nu dormise aproape deloc, neștiind cum avea să se sfârșească această poveste. Clădirea înghițise câteva sute de mii de euro ce nu se regăseau decât în mică măsură în și între zidurile ei. În același timp, șeful serviciului financiar, Andrei - fiul cel mare al Directorului - printr-o „pură coincidență”, în urma unor economii la sânge realizate în cei trei ani de când era salariat, își terminase vila din Predeal.
Directorul tehnic avea mari dubii asupra păstrării secretului unei lucrări în care se folosise numai jumătate din materialele strict necesare.
Șefa Personalului angajase în ultimii doi ani o serie de indivizi ce se manifestaseră atât de discret încât nu fuseseră văzuți niciodată. Contabilitatea, Aprovizionarea și celelalte compartimente avansau și ele câte o ipoteză sinistră.
În realitate, Directorul plecase cu Nuți la Predeal pentru a inaugura noua reședință. Plănuise de mai multă vreme această evadare, dar casa tot nu era terminată. De teama unor bârfe, nu că l-ar fi interesat sau că i-ar fi păsat câtuși de puțin, alesese o cale spectaculoasă de a ieși din scenă.
Nuți îl sunase pe telefonul mobil atunci când el era
într-o ședință operativă cu toți directorii și șefii de compartimente.
- Da, Domnule Ministru! Am înțeles! Vin negreșit! Să trăiți! spusese el, înverzindu-se la față în exterior, dar înroșindu-se de plăcere înăuntru.
Plecase singur, fără șofer, ceea ce dăduse naștere la și mai multe speculații. Nuți îl așteptase pe o stradă lăturalnică și cum urcase în mașină începuse un lung preludiu pentru o scurtă evadare.
Directorul nu mai era la prima tinerețe. Intrase de aproape un an în acea criză a bărbaților, manifestată atunci când se apropie vârsta estompării diferențelor dintre sexe. Observase și el, demult, cum oamenii trecuți de șaptezeci de ani devin într-un anume fel unisexuați. Nebuniile tinereții rămân discret în urmă, bărbații se efeminizează, iar consoartele lor, în cele mai multe cazuri, își împodobesc fața cu semne ale virilității masculine.
Mai avea până atunci, dar primele semne apăruseră. Dimineața se uita în oglindă și își vedea imaginea din tinerețe parcă răsturnată. Umerii lați și bazinul îngust permutaseră astfel încât acum, arăta precum Matrioșka – acea binecunoscută păpușă rusească. În același timp, în interiorul său se afla o alta mai mică, neastâmpărată și care parcă vroia să o sfărâme pe cea dintâi. Înainte de toate însă, Matrioșka era făcută din lemn și tot așa era și sufletul lui.
Se uita pe ascuns la nevastă-sa Ana, atunci când se ducea în living și își sorbea cafeaua. Nu mai avea demult acea grație din anii de început. Mai mult, de câțiva ani luase prostul obicei de a bea cafeaua cu biscuiți sau cu pișcoturi în ea. I se părea oribil, dar nu mai îndrăznea de mult timp să-i spună nimic. Ana era o femeie aprigă și îl punea la punct imediat:
- Vei fi conducând tu acolo mâna aia de lași și oportuniști, dar acasă EU sunt stăpâna! Dacă nu aș fi condus EU casa, se alegea praful de ea atât timp cât tu petreceai cu toate boarfele tale!
- Iar începem, Ană? încerca el să fie împăciuitor. Știi doar că te-am respectat întotdeauna! Te-am ținut mereu ca
într-un glob de sticlă!
- Da, știu... Și nu mai scos niciodată în lume! Þi-a fost mereu rușine cu mine!
Discuția promitea să alunece pe o pantă periculoasă, iar atunci Directorul pleca nervos către servici. De altfel, de-abia aștepta deoarece, de câțiva ani, Nuți îl consola în fiecare dimineață.
Plecarea la Predeal fusese mai mult impusă de aceasta. Era căsătorită și nu prea îi convenea statutul de amantă.
Își asumase cu bună știință această poziție, dar uneori se sătura de sexul „pe fugă” și cu frica de a nu fi surprinsă de cineva.
În întreprindere se juca zilnic aceeași piesă proastă.
Toți angajații știau de „jocul matinal” al celor doi și nu îndrăzneau să-i deranjeze nici măcar cu un telefon, iar ei se fereau de ochii lumii invocând tot felul de pretexte care mai de care mai stupide.
Nuți îi spusese într-o zi:
- Cornele, vreau să mă scoți și pe mine odată în oraș!
- Nu fi tâmpită Nuți! o temperase el dur, dar necesar. Știi doar că nu pot. Pe aia nu am mai scos-o din casă de ani de zile și vrei să mă afișez cu tine?
„Aia” era nevastă-sa, iar Nuți știa prea bine la cine se referă.
- Așteaptă să termine fiu-meu casa de la Predeal și mergem acolo câteva zile...
Pentru a-l zori, Nuți începuse în ultima perioadă să facă mofturi. Într-o dimineață pretextase că are o durere groaznică de cap, în alta că e în acea perioadă nerecomandată giumbușlucurilor, iar apoi se „căptușise” cu o durere groaznică de dinți. Cum Cornel mai trecuse prin astfel de experiențe, pricepuse pe dată și dintr-o trăsătură de condei, nu a lui ci a Directorului Economic, trimisese fondurile destinate clubului, obosite de atâta inflație, ca să se odihnească la Predeal...
Casa fusese rapid terminată, iar cele șase camere mobilate după gustul și indicațiile sale. În acea ultimă perioadă, instalase camere de supraveghere în fiecare încăpere ce trimiteau imagini, prin Internet, către calculatorul aflat în biroul său. Fiecare obiect ce urma să fie amplasat în vreo încăpere era atent urmărit și dirijat de către el personal. În fapt, casa era un kitch ordinar. Livingul era dotat, în mijlocul său, cu o canapea circulară din piele, înconjurată de opt fotolii. Dacă, prin absurd, un grup de vizitatori ar fi poposit acolo ar fi fost practic obligați să stea spate în spate în partea centrală, iar cei de pe fotolii să se ridice pentru a putea dialoga cu persoanele aflate în poziție diametral opusă. Pereții erau îmbrăcați cu tapet lavabil ce trecea, specific, prin fiecare anotimp. Peretele dinspre est înfățișa ochiului un peisaj marin, cu valuri enorme ce se îndreptau amenințător către privitor, cel dinspre vest - un peisaj din Alpi cu schiori lansați pe o pantă abruptă și cu o avalanșă aflată exact în spatele lor, iar spre nord și sud – o pădure ecuatorială, respectiv o mânăstire de undeva din nordul Olteniei. Încastrate în pereți, tot atâtea televizoare cu plasmă erau conectate non-stop la programele lui favorite. Peretele cu valuri transmitea programul dedicat numai știrilor, cel cu avalanșa – emisiuni de divertisment, din pădurea ecuatorială se auzeau comentariile meciurilor de fotbal, iar dintre pereții mânăstirii răzbăteau false acorduri de manele. Televizoarele se activau sonor atunci când se așeza pe unul dintre fotolii sau pe partea corespunzătoare a canapelei circulare.
Pe jos, pe parchetul lamelar, se aflau câteva blănuri aruncate într-o neglijență studiată, iar din șemineul fals ce arunca niște îndoielnice flăcări electronice răzbătea în încăpere o căldură controlată de computerul central al casei.
Pe pereți erau o grămadă de tablouri din piele ce alternau cu reproduceri după mari maeștri. Dacă vom mai adăuga veioza cu ceas ce vântura tot timpul niște apă și cei doi câini de porțelan ce străjuiau intrarea în living avem imaginea completă a acestuia. Celelalte camere respectau aproape identic modul de gândire a proprietarului: paturi cu apă în dormitoare, sistem audio în sala de baie și o mică piscină cu valuri, amplasată la etaj în fața unor ferestre imense, concepute pentru a putea admira brazii din depărtare.
Cu atâția bani băgați în dotările interioare, Cornel fusese precaut. Înregistrase casa pe numele băiatului cel mare, din căsătoria anterioară, ce nu deținea o funcție atât de importantă ca el pentru a fi luat în vizor, putând astfel să doarmă liniștit. Evident, Ana nu știa nimic de aceasta și nici nu avea de gând să-i spună vreodată.
Ajunși la Predeal, terminaseră destul de repede „ostilitățile” și apoi o plimbase pe Nuți prin toate încăperile. Era extaziată și se arunca precum un copil prin toate paturile. Turul vilei se sfârșise printr-un „plonjon” în piscina de la etaj.
Seara, în fața unei sticle de whisky, începuseră să discute despre servici.
- Ce părere ai tu, Nuți, despre Directorul economic?
- Măi Cornele, ca să-ți spun sincer nu prea îmi place!
- De ce?
- Am senzația că este un om periculos. Dacă vorbește ceva despre banii ăștia băgați aici? Nu îți dai seama în ce belea intrăm?
Directorul nu îi spusese niciodată lui Nuți despre ingineriile lui financiare. Dacă într-o bună zi va găsi o alta „mai proaspătă” și va trebui să renunțe la „serviciile” ei?
Nu i-ar fi convenit să fie șantajat sau măcar să știe că este cu sabia lui Damocles deasupra capului. De unde oare știa? Sau poate îl testa...
- Ce să vorbească, Nuți? Aici sunt toate economiile mele de o viață. Știi doar cât am muncit mereu și că am fost tot timpul în funcții de conducere bine plătite!
- Hai Cornele, lasă vrăjelile astea! Cred că nici Ana nu te-ar crede! Dar ce mă interesează pe mine de unde ai scos atâta bănet? Dacă provin din economii sau din clubul ăla mai puțin contează, important e că avem și noi un cuibușor de nebunii, continuă ea plimbându-și privirea cu subînțeles, așa cum numai femeile o pot face.
Atunci când era „luat tare”, Directorul se inhiba.
De obicei, era un tip autoritar ce nu admitea nici cea mai mică opoziție. În copilărie, avusese un tată dur ce îl pedepsea adesea pentru aproape orice. Fusese un tip frustrat de orice bucurie a primilor ani, iar apoi a adolescenței. Nu era lăsat la joacă decât după ce își termina lecțiile și, adesea, privea cu jind pe fereastră către toți colegii ce locuiau în același cartier, cum se agitau în jurul unei mingii sau cum alergau pe jos sau cu bicicletele.
Nu avusese niciun prieten, iar situația avea să continue până la bătrânețe. Adolescența îl prinsese și tot așa trecuse fără ca măcar odată să simtă sărutul unei fete sau măcar o mânuță fragilă abandonată o clipă în ale lui.
Odată cu vârsta și cu poziția socială, dobândită mai mult sau mai puțin corect, încercase să recupereze prin mijloacele sale proprii toți acei ani pierduți.
Își alesese prietenii numai dintre subalternii obedienți astfel că la fiecare petrecere era vioara întâi, toți cei prezenți râzând în hohote sau căzând într-o tristețe adâncă după fiecare cuvânt pe care-l rostea.
Pe plan sentimental, lucrurile evoluaseră oarecum asemănător. Se căsătorise destul de devreme cu Maria, o fată de la țară, frumoasă din cale afară și care îi îndeplinea docilă orice dorință. Nu depășise studiile gimnaziale, dar era bine crescută și o gazdă perfectă atunci când un oarecare îi trecea pragul casei. După câțiva ani, se născuse Andrei și simțise pentru prima dată în viață că realizase ceva concret.
După ce fusese numit Director al unei întreprinderi mărunte, divorțase de Maria. Începuse să fie invitat pe la diverse manifestări unde era musai să fie prezentă și soția.
Îi era rușine cu ea atunci când aceasta vorbea numai de treburi din ale casei, cu toate că el insistase, de la început, ca să nu se angajeze nicăieri și să se dedice total familiei. După câteva luni, se căsătorise cu Ana – absolventă a unui institut de subingineri. Povestea se repetase aproape identic. După ce îl avu pe Virgil – băiatul cel mic – îi propuse acesteia să renunțe la servici. Ana era o femeie aprigă dar, pentru bunul mers al căsniciei, acceptă. Cornel devenise între timp Director General al unei mari unități economice și parcă-parcă nici Ana nu mai era la înălțimea sa. Se resemnase însă, mai ales că divorțul la acel nivel nu „dădea bine”. În acea perioadă ca și întotdeauna, devenise de bon ton să ai o amantă dacă nu chiar două. Cu cât erau mai multe, cu atât poziția printre partenerii de afaceri era mai respectată. Uneori, amantele căpătau și o poziție
semi-oficială. Șefii le luau cu ei la tot felul de recepții, iar soțiile știau de existența acestora dar, în cele mai multe cazuri, închideau ochii pentru liniștea și „bunul mers” al familiei.
Cornel nu făcuse nici el excepție. Fiind inhibat, avusese oarecare greutăți la început. Încercase să ademenească pe
una-alta prin tertipuri masculine ieftine, dar nu avusese succes. Într-o zi, avusese chiar surpriza de a primi o replică destul de tare de la o secretară: „Domnule, atunci când m-am angajat aici am crezut că aveți capul pe umeri și nu în altă parte!”
Se înroșise rău de tot și băgase coada între picioare. Evident, a doua zi, găsise un pretext oarecare și o concediase pe biata femeie.
Îl urmărise mult timp acea replică dură și devenise oarecum complexat. Pe la partidele de șpriț cu partenerii tradiționali de afaceri era luat des „peste picior” cu afirmații de genul: „Ce-ți mai face soția, dragă Cornele?”, în timp ce ei se odihneau cu mâna pe genunchiul amantei momentului.
Depășise acel moment critic în stilul ce avea să-i devină caracteristic. Căutase insistent prin toate compartimentele instituției și se uitase cu interes prin dosarele de la „Personal” ale femeilor vizate. Într-o zi, o găsise pe Bianca – femeie liniștită ce lucra la Casierie. O chemase la el și o descususe cu privire la situația ei familială. Bianca era divorțată și avea un copil. Nu primea pensie alimentară întrucât fostul soț plecase fraudulos peste graniță, drept care o ducea foarte greu.
Îi mărturisise directorului că era tare mulțumită de locul actual de muncă deoarece astfel, putea să-și țină copilul la școală în bune condițiuni. Într-o după-amiază, în timp ce marea majoritate a salariaților plecaseră acasă, o chemase la el. Femeia lucrase în tura de după-amiază și fusese convinsă că era o problemă de servici. Cornel băuse pe nerăsuflate două pahare de whisky și atunci când Bianca intrase în birou se năpustise asupra ei. Nu avusese curaj să-l reclame mai ales că știa ce influență avea peste tot. Momentul acela avea să se repete la intervale din ce în ce mai dese. Salvarea Biancăi venise după câteva luni, atunci când o altă angajată preluase ștafeta în condiții aproape identice.
Nuți fusese un caz special și, probabil din această cauză, relația dura de atâta timp. De când se angajase, femeia îl ațâța încontinuu, dar exact atunci când „evenimentul” avea mari șanse ca să se producă, Nuți ieșea din scenă sub un pretext oarecare. Devenise obsedat de ea. O visa noaptea și îi vorbea laudativ chiar și Anei despre ea. Nuți căpătase un statut de idol. Toate proiectele importante și cele mai delicate sarcini îi erau încredințate. Salariații făceau pronosticuri, ba unii dintre ei ajunseseră ca să și parieze pe momentul în care va ceda Nuți. Trecuseră multe luni și entuziasmul începuse să scadă. Toată lumea credea că această situație va dura la infinit.
Într-o zi, cam pe la începutul lucrărilor la vila din Predeal, Directorul intră radios pe poarta întreprinderii.
- Salut Costică, ce mai faci? îi spuse zâmbitor portarului ce îl aștepta cu ușa deschisă.
- Bine, domnule director, îi răspunse convențional acesta, dar difuză pe dată știrea: „În sfârșit, Nuți a picat!”
Problema devenise aproape una personală a fiecăruia. Se săturaseră de atâta așteptare și fiecare fusese lovit în amorul propriu. Bărbații suferiseră din faptul că un semen de-al lor nu era în stare să ducă la capăt o „sarcină” atât de importantă, iar femeile, deoarece simțul acela suplimentar al lor cum că Nuți este o femeie ușoară era serios zgâlțâit.
Pentru mulți, începând din acel moment, Nuți devenise cel de-al doilea director. De multe ori, o aprobare verbală a acesteia pentru vreo lucrare sau un proiect era echivalentă cu sarcinile scrise trasate de Director.
În fapt, situația era delicată și complexă. Directorului îi convenea ca Nuți să dea o serie de aprobări, deoarece în cazul în care ceva ar fi ieșit prost ar fi găsit ușor țapi ispășitori: fie cel ce semna efectiv documentațiile, fie în cel mai rău caz chiar Nuți... Pe de altă parte, femeii îi convenea de minune această stare duplicitară. Căpătase o putere foarte mare în instituție, iar dacă lucrurile nu s-ar fi desfășurat conform așteptărilor, ea nu putea fi niciodată învinuită de autorități deoarece nu semna nimic oficial. Astfel, întreprinderea mergea de pe o zi pe alta, mai bine sau mai rău, dar în orice caz într-o totală lipsă de responsabilitate.
În acea zi, la Predeal, discuția continuase despre Directorul tehnic „ce folosea suspect de multe materiale la lucrările întreprinderii”, despre Șefa Personalului care acorda cu „prea multă larghețe sporuri salariale”, urmând firesc toate celelalte sectoare...
Singura persoană despre care Directorul avea o părere bună era Adjunctul. De la bun început, dinaintea numirii pe post, avusese cu el o discuție lămuritoare în care stabiliseră, foarte clar și în detaliile cele mai mărunte, atribuțiunile fiecăruia. Adjunctul putea da orice dispoziție, putea lua măsuri arbitrare, avea chiar voie să și ocolească legea cu două clauze esențiale: orice aspect financiar era adus la cunoștința șefului direct, adică a lui, iar cheltuielile de orice nivel trebuiau „în general” să aibă neapărat aprobarea sa. Singurele excepții apăreau atunci când o parte din finanțele firmei se deplasau discret, dar sigur, către destinații montane. În acele momente, Directorul făcea o „criză” și striga cu o revoltă ce-i venea din adâncul... buzunarului:
- Numai eu muncesc în instituția asta! Chiar și un amărât de ordin de plată tot eu trebuie să-l semnez? Directorul economic ce face? Cheamă-l la mine, imediat!
În mod normal și logic (pentru vremurile acelea de mult trecute, dar din nou prezente și inerent viitoare) Directorul economic pleca fruntea și semna docil.
A doua clauză în colaborarea lor fructuoasă era ca niciodată să nu-i râvnească fotoliul...
Ședința din acea zi continuă furtunos:
- După cum știți, am fost la București. Personal, domnul Ministru mi-a adus la cunoștință că a fost informat de o serie de nereguli care se petrec în unitatea noastră. Nu-mi venea să cred ochilor, iar urechile mele parcă nu vroiau să audă atunci când domnul Ministru mi-a spus: „Se fură ca-n codru în instituția dumitale, domnule director!” Vă dați seama domnilor că am negat toate acuzațiile! Mi-a ordonat însă, nu foarte convins că voi reuși să redresez lucrurile, ca să remediez această situație. În caz contrar, mi-a comunicat că va închide unitatea noastră și va transfera toate atribuțiunile noastre precum și lucrările începute, colegilor noștri din județul limitrof. Puteți accepta așa ceva? Spuneți, vreți să rămâneți fără locuri de muncă sau tăiem de astăzi răul din rădăcină?
- Cum să rămânem fără servici domnule director? Trebuie să luăm măsuri imediat! interveni și Adjunctul.
- Așa este și voi începe chiar de acum! Domnule director economic, ce ne puteți spune despre faptul că un club, ca acela pe care am auzit că l-ați construit, a costat cât un cazinou?
- Domnule Director, bâigui împricinatul, dar știați de lucrările de construcție ale acestui club...
- Cine, eu? Cum poți să minți tovarășe în halul ăsta?
Atunci când se enerva, revenea la vechiul vocabular din perioada comunistă.
- Știți foarte bine și dumneavoastră, mai ales dumneavoastră, unde s-au dus banii!
În timp ce se congestiona la față, urlă:
- Adu-mi imediat toate actele financiare ale clubului!
Întors după câteva minute, directorul economic îi puse în față, pe birou, un vraf de devize și facturi.
- Spune directore, unde vezi tu semnătura mea? Spune, unde? urlă trântind maldărul de acte fără ca măcar să arunce o privire peste ele...
- Păi, știți...
- Da, știu! Uite aici decizia de desfacere a contractului tău de muncă!
Nuți îi pregătise din vreme toate actele necesare desfășurării ședinței printre care se găseau, la loc de cinste, și câteva deosebit de grele.
- Acum, dumneata, domnule Ștefan! i se adresă el directorului tehnic.
- Bănuiesc că e vorba despre lucrarea aceea de acum câteva luni, nu? încercă acesta tactica recunoașterii greșelii.
- Aha, știi deci! Înseamnă că ai făcut-o cu bună știință!
- Da, Cornele! Pentru casa ta am făcut-o și nici măcar nu aștept să mă dai afară, deoarece plec eu de bună voie.
- Impertinentule! apucă să strige Directorul în urma ușii trântite.
Urmară birourile Personal, Contabilitate și Aprovizionare...
În sală mai rămăsese numai Adjunctul.
- Ce facem acum, măi Costică? îl întrebă Directorul.
- Cum adică?
- Trebuie să promovăm noi șefi în locul nemernicilor ăstora!
- La cine te-ai gândit?
- Păi, de exemplu, la Personal aș pune-o pe Nuți. Știi ce influență are și ce corectă este...
- Mai departe?
- Ca director economic l-aș pune pe fiu-meu, pe Andrei. Ai văzut ce treabă bună face la serviciul financiar!
La Aprovizionare aș aduce-o pe nepoată-mea Vasilica, iar la Contabilitate pe prietena lui Andrei care tocmai a terminat facultatea acum și am înțeles că e o fată excepțională.
- Foarte bine, spuse Adjunctul. Dar la Tehnic pe cine pui?
- M-am gândit că pe tine! Vezi doar că, practic, nu am nevoie de director adjunct. Nu ai remarcat astăzi că pot să conduc singur orice instituție? Cred că aș putea face același lucru și cu un oraș, ba nu, cu un județ. De fapt, cred că și o țară aș putea guverna la fel de bine! termină el discursul într-un delir paranoic.
- Ai dreptate, Cornele! Un singur post a rămas descoperit totuși...
- Care? întrebă mirat Directorul
- Al tău, Cornele!
- Ha, ha, ha! Să nu-mi zici că ăștia m-au numit ministru! Ha, ha, ha!
- Nu te-au numit din fericire! În timp ce tu erai plecat cu Nuți la vila ta din Predeal, a avut loc un control inopinat al Ministrului în urma unei sesizări făcute de...
- Ceee, ai înnebunit? Ce tot spui acolo? Ce vilă? Ce Nuți? Ce Predeal? urlă el. Te dau și pe tine afară acum! Pleacă imediat din birou, din întreprindere, din oraș!
- ...Nuți, continuă Adjunctul imperturbabil. Plănuisem de multă vreme să te dăm jos, dar nu știam cum. Nuți a venit cu ideea de a te lua din instituție pentru câteva zile, astfel încât organele de control să-și facă nestingherite datoria.
Au descoperit o fraudă de câteva zeci de miliarde în ultimii ani și chiar dacă documentele te acoperă, vreau să îți comunic faptul că în această perioadă ai fost filmat și monitorizat în permanență. Toate ordinele tale sunt înregistrate pe câteva zeci de casete video și depuse acum la Procuratură. Mai mult, mai știi atunci când ai semnat ca primarul o serie de acte privind regulamentele de funcționare ale societății? Nu-ți păsa pentru că știai că nu o să le respecți! Erau copiile tuturor fărădelegilor pe care le-ai făcut! Între timp, tot ce au semnat ceilalți a fost distrus și a rămas peste tot doar semnătura ta, numai a ta, spuse răsfoind maldărul de pe birou.
În timp ce ușa se deschidea și în încăpere intra un agent de poliție cu un mandat de arestare în mână, Cornel – fost director – putu să vadă, în anticameră, cum Nuți și toți cei demiși așteptau zâmbind și tolăniți confortabil pe canapea, ultimul gong...