Prea mult timp petrecem alergând spre viitor...prea mult timp petrecem plângând după trecut...prea mult timp petrecem așteptând...căutând...Așteptăm un telefon să sune...o ușă să se deschidă...un pas să răsune pe coridor...un glas să îl strige cu dor...o gura care să ne șoptească...TE IUBESC!!!... Căutăm să fim în rând cu ceilalți...să fim duri și reci...necruțători și învingători... Dar în toată nebunia asta...când mai avem timp să simțim?! Și dacă nu simțim, cum putem spune că trăim?!...Să ne oprim! Să ne ascultăm inima ce strigă! Să ne ascultăm sufletul ce plânge! Și să deschidem larg ochii! Să privim! În jurul nostru e viață! Să ne bucurăm de răsărit și apus, să adulmecăm mirosul florilor, al zorilor și al nopții! Să ne îmbătăm cu zâmbetul copiilor, să ne încântăm auzul cu glasurile lor nevinovate, cu sunetul râsului lor! Să învățăm de la ei să ne bucurăm din nou, să trăim din nou! Să iubim! De vom fi răniți, înseamnă deja că am iubit! De vom iubi, îngerii ne vor răsplăti! Vom plânge, vom râde, vom cădea în disperare, ne vom abandona într-o îmbrățișare, vom muri cu o sărutare, vom tresări la un surâs... Într-o zi se va sfârși... Atunci ne vom ridica din prăpastia durerii și o vom lua de la început!... Pentru că asta înseamnă să trăim! Să nu irosim darul cel mai de preț!