agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-05-22 | |
Da, neîndoios, era ceasul îndatoririlor de seară. Și cum tărăgănarea aduce deobicei numai ponos și amăreală, părintele Agnostie a trecut numaidecât la fapte. Cu toată delicatețea, dar și cu oarecare silă, a scos din sipetul cu danii clondirul cel albastru al păcătoasei Aglăița. Îl alesese primul, fiindcă se vroia degrabă scăpat de incantația ce-o făgăduise femeii. Ãsta-i adevărul, nu-i plăceau deloc astfel de treburi. Știa însă preabine că o va duce până la capăt, poate în pripă, ca și pe atâtea alte corvoade, și numai din osârdie pur preoțească. La drept vorbind, nu-și aducea aminte să-i fi picat vreodată bine la inimă izgonirea dracilor din cele deșarte.
La fel și de data asta: dădu curs stihuirii dintr-o suflare, fără pauză. Mai apoi, socotind sarcina împlinită, acoperi, tot după canon, clondirul cu poala anteriului și crucea de argint. Și păru, slavă Domnului, că putea și el răsufla în voie. Numai că, uite ciudățenie, n-a fost să fie așa. Aproape neîntârziat, ca un făcut ― poate și dintr-o frământare mai veche, răbufnită din mlaștina sufletească ―, s-a pomenit imputându-și că nesocotise rigorile înaintașilor, lucru de neiertat unui ecleziast la anii bătrâneții. Ceea ce l-a făcut ca până la urmă să desțepenească, cu oarecari transpirații, dopușorul de sticlă, să așeze clondirul cel verde pe tăblia mesei și să adăuge neabătut: ― Și poruncă îți dau ție: piei, satană! Iar, drept pecetluire, scuipă cu nădejde ― ptiu! ― în gura sticlei cu vitriol, făcându-și repede, una după alta, trei cruci. Dar vai, nu mă-ntrebați ce a urmat... Ei, cum adică, stați așa, de ce să nu întrebați, ba chiar întrebați-mă. Că oricum, știu, nu m-ar rabda inima să tac. Iată deci cum se petrecuseră lucrurile: ... asemeni felullui în care părintele Agnostie își adunase în gură zeama trebuincioasă, tot așa a bolborosit atunci și în gura spurcatului clondir. Oh da, așa s-a petrecut, iar zgomotul scos de diavol, scuipându-l la rându-i pe părinte, a fost, ce nerușinare!, leit celuilalt. Degeaba s-a văitat părintele Agnostie țipând ca din gură de șarpe, degeaba i-a presărat din belșug paracliserul Petru nasul, pomeții, barba și mustățile cu cenușă, în zadar i-a turnat el pe cap apă sfințită, că lucrurile tot cele vrute de necurat au rămas. Adică: anteriul făcut broderie, barba și mustățile ca după ciumă, iar nasul ciur. Însă păcatul cel mare fusese de fapt cu totul altul, mi-a mai destăinuit, rușinat, paraclisterul Petru. Căci nu pentru obrazul și nasul ciuruite s-a căinat părintele Agnostie, nu de asta bătuse el atâtea rânduri de mătănii. Ci înjurătura necugetată din sfântul locaș fusese la mijloc, cele câteva vorbe rămase de acum parcă pe vecie în înaltul naosului, de unde chiar se și faceau auzite uneori, alegând parcă anume clipele de adâncă reculegere ale sărmanului părinte. Dar numai pe el, pe Agnostie, îl șfichiuiau cuvintele cele murdare, de asta poți sta liniștit, preacuvioase cititor.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate