îmi clipesc ochii de sare și mă mint că e o apă mare, prin care cresc mejillones en escarabeche - ce dor îmi e de vara aia care nu s-a terminat niciodată, pentru că n-a rămas nimic din ea acolo, e toată în mine, dinainte să înceapă, de când spălam parbrize în față la perla să facem bani de tren, de se uitau toți puștanii la noi cum ne sincronizam perfect întinzându-ne peste tot soiul de mașini, unele mai soioase ca altele, nu știau că ascultam uniplus sau cum mama lui se numea postul ăla de radio, liber cică, și că toată schema aia cu rolele era de fason; spălam pe ritmul muzicii - țuguuui! mi-e dor de vremurile-alea! - dup'aia ne-au dat la soti constanța, da' au fost niște dobitoci, că au luat interviuri și de la babele care zâmbeau ca gâștele să dea bine pe sticlă, iar pe noi nu ne-au întrebat nici cât e ceasul. adevărul e că ne trăsesem un stop bestial - avea trei faze: stânga, dreapta și-'nainte (habar n-am de ce-am început cu stânga), spălam non-stop, schimbam doar banda, era tot timpul roșu pentru careva, ca-n viață - aveam de unde-alege, practic noi am inventat treaba asta cu spălatul de parbrize-n constanța, noi eram cei mai colorați în biznisu'-ăsta - stăteam toată săptămâna la soare ca păstrăvii - ne ajungeau banii pe care îi făceam luni și marți pentru toată săptămâna, eram belferi, ce mai! la începutul lui august aveam plătită gazda în costinești până la sfârșitul lui septembrie, plătisem și baba din constanța care ne purta lunile și marțile, tare s-a mai crucit baba când i-am spus că noi vrem să-i plătim toate începuturile de săptămână, nu mai pomenise așa ceva, până când ne-a zis că „ne-a dat la televizor”, așa am aflat de faza cu soti, am stat să ne vedem la ediția de noapte, eram eroi - adevărul e că arătam tare bine pe rolele alea, cu căștile pe urechi, eram eficienți, deja luam șirul de 5-6 mașini din spate și-apucam să le facem pe toate, stăteam apoi unul pe stânga (io), unul pe dreapta (țugui) și ăia ne puneau banii-n palmă din mers; ce mai beții trăgeam cu bodyguarzii din ring, nu pricepeau ăia de unde avem atâția bani; țin minte c-am făcut un calcul la 8 ore și câștigam de cinșpe-douăj'de ori mai bine ca maică-mea, care nu se putea plânge, până și țugui îl bătea pe directorul de ta-su' la curu' gol, dar dup-aia nu știu ce i-a venit și s-a cărat acasă, m-a lăsat singur, a luat și rolele că erau ale lui; mergea bine și fără el, oricum, adică n-a fost nevoie să trag și miercurea, nici nu mai cheltuiam așa mult, că parcă nu mai erau aceleași beții fără el; după care m-am înhăitat cu craiovenii, de n-am mai trecut pe la gazdă trei săptămâni, credea că am pățit ceva, eu stăteam cu bijou și larry și ce mai trai pe vătrai, după care mi-a furat un cretin (tot craiovean) rașcheta de spălat geamuri, mi-a fost lene să-mi fac alta, am început să fac foamea cu craiovenii, țin minte că am fost la epavă și am prins un sac de garizi imenși - am făcut ciorbă de garizi, pilaf de garizi și garizi prăjiți - după o săptămână boram numai dacă zicea careva "garizi", deși, în pana mea, erau ai dracului de buni și am o poftă nebună de garizi - acum i-aș înghiți de vii, numa' să le simt antenuțele printre măsele - dup'aia a murit unul de peste drum de noi, ne-a luat băiatul gazdei - un meseriaș - la pomană. ne-am dus acolo, ne era cam târșă, că furasem cartofi de la ăia; da', în fond, n-aveam nici o vină, că i-am luat din fața porții, nu din curte, erau pe spațiu public - și așa public ca noi, mai rar - oricum, până la urmă nu s-a sesizat nimeni, probabil că mortu' era ăla care urlase "hoții, hoții" - mai știi? poate de-aia o fi și dat ortu' popii, de oftică pentru niște nenorociți de cartofi; nici nu apucasem să umplem punga, era pământu' uscat și săpam ca orbeții, larry era mort de beat și făcea gălăgie - io-i spuneam toate astea lu' pătratu care era un munte de om și care zicea să tac dracu din gură că el nu se poate abține ca mine și când s-o apuca să râdă ne dau ăia afară de la pomană și rămânem nemâncați, eu parcă mai abitir îi dădeam înainte cu cartofii și cu mortu' care striga după noi, o dădusem în povești cu strigoi; la felu' doi pătratu' nu s-a mai putut abține. după zece secunde de stupoare în care noi râdeam toți patru cu lacrimi și ne ridicasem deja să o lăsăm pustiei de masă că oricum ne săturasem din oloiul ăla imens de ciorbă, să vezi făcătură! s-a ridicat unul și a zis: „așa mă băieți, că așa a fost și nea pamfilică (sau cum l-o fi chemat pe mort, că nici nu mai contează, eu tot alergând după noi cu mâna ridicată și vocea sugrumată o să-l țin minte) așa i-ar fi plăcut și lui să se distreze lumea la pomana lui” și iar am fost eroi, numai văduva se uita cam chiorâș la noi, cred că bănuia ceva, da' ne-a-mbuibat de-a trebuit să ne târâm până la gazdă la craioveni, peste drum, la propriu, parcă eram gravizi.

și-acum vă-ntreb: cum să se termine așa o vară? vara aia este acum și are să mai fie. până când or începe niște puștani nespălați și fomiști să râdă cu sughițuri la pomana mea.