agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2560 .



Căldură
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Xanthar ]

2003-08-09  |     | 



Scââââââââââârrrrrrrțțțțțțț! Cu acest sunet, comun oricărei călatorii cu CFR-ul, trenul staționă în gară după o călătorie de mare viteză impusă de limitarea de 50 de kilometri pe ora dată de vremea prea frumoasă de afară. Îmi iau geamantanul de deasupra, deschid ușa compartimentului și ies pe coridor. Îmi fac loc printre cutii de carton de vreo 20 de kile pline de pui de pe care citesc “Product of Hungary. Keep under 10 C”, ce-și scurg lichidele peste semințele consumate în cursa anterioară, printre afumați care-și aruncă țigările pe jos în timp ce vorbesc de ultima etapă din campionat, printre două babe nevorbitoare de românește care înjură condițiile de transport, printre tone de bagaje, saci, săculeți, geamantane, pungi, punguțe, pungulițe lăzi, cutiuțe, și orice altceva a inventat omul pentru a transporta bunuri, toate așezate pe culoar, ca niște probe heracliene, puse intenționat acolo pentru a-mi împiedica coborârea, printre cei trei nași care își cer procentele de la călătorii care-au uitat să dea pe la casa de bilete, printre oameni și oameni... .
Reușesc sa cobor din tren, să-mi trag bagajul pe peron, chiar în momentul în care rapidul 377, Budapest Kelety – București Nord ieșea tacticos din stație pentru a dispărea, desigur, în pas de melc, la orizont.
Orășel mic. Opresc aici trenuri rapide doar pentru ca aici locuiește un... să-i spunem prieten al unui prieten al unui prieten. De-al cuiva. Și de-al tuturor. Ies din gară. Norii de praf sufocanți se ridică, acoperind cu un strat nou casele, mașinile, oamenii, pământul acoperit de un val de căldură precedent. Asfaltul aproape lichid se scurge, scoțând un sunet apăsător la fiecare pas. Gropile par mai puțin adânci săptămâna asta. Poate de la praf. Copacii arși și desigur prăfuiți își aruncă ultimele frunze, gălbui, spre asfaltul ce le devorează, asemenea unui monstru pe care nici o jertfă (fie ea și de geamantan sfârâind ) nu-l satură. Soarele, tiranul tiranilor, alunecă nepăsător, sfidându-ne, și el prăfuit, de sus, aruncându-și fulgerele în doze atent măsurate de tortură, suficient cât să nu omoare, doar să chinuie, sub formă de picătură chinezească, umanitatea nevinovată. Cineva acolo sus sigur nu mă iubește... Taxiuri? Nu există. Prea mic orașul. Autobuze? Nici de alea.. Soluția? Mersul pe jos.
Iau geamantanul, îi desfac mânerul și îl trag în scârbă și sictir (două stări de spirit românești) pe drumul național. Pustietate. Încă puțin și voi vedea o bilă din aia de iarbă și spini învârtindu-se în fața mea, ca în westernurile proaste. În fața gării unica statuie tronează în fața unei case. Capul și placa din fața au fost furate acum 2 săptămâni și vândute la fier vechi (bronzul se vinde iar bine), sau preschimbat de bine voitori în cazane de țuică. În fața statuii tronează o casă, o dărăpănătură ce stă să pice, dar cu geamuri termopan reflectorizante. O placă albastră luminoasă proclamă firma “Poliția”. Imi taie calea o dacie hârbuită, cu însemnele sus numitei firme. E cât pe-aci să mă calce. Coboară doi tipi îmbrăcați la tricouri albe turcești, cu șepci negre de băiat de băiat . Îi înjur. Zece minute mai târziu mă trezesc ușurat de 10 euro, valută universală.
Pe tricouri scria, discret, Poliția... Dar nu mai contează.
Trec podul și-am ajuns.....
Soarele atinge, cu limbile sale de foc muritorii. Ra a venit pe pamant. Cuptorul se incinge mai rau, flacarile transformand totul in praf. Mult praf. Ajung la pod. Acolo, un grup de vreo 100 de muncitori de la mina din apropiere discută în mod constructiv-educativ despre mama, tatăl, strămoșii, familia, sfinții și dumnezeii primarului, prefectului, primului ministru s.a.m.d. acuzându-i de închiderea minei de aur din localitate, Romminaur prodcomimpex ’93 SA. Din cand in cand, jeturi de apa stropesc multimea infuriata, care strigă cu patos “Mai la dreapta, băăăă!!! Baga furtunu’ si pă mine, Fane!!! Faneeeee! Te-am omenit la nunta!!! Pune apa măi băiete pă mine!!! Băăăă!!!”
Fane respectă cutuma locului și pune apa pe nașu, stropindu-mă în acest proces și pe mine. Mulțam fain!
Mulțimea, înarmată cu cazmale de miner, săpăligi, bâte, furci, topoare, și ce arme mortale mai are românu’ prin gospodărie, continuă cu urletele, pregătindu-se de asaltul final:
“Primaru’ Primaru’ Primaru’. Vocile sacadate, în transă sunt acoperite doar de un casetofon care urlă obișnuitele “Aș da ziiiiiiilleeeeeee dă la mineeeeee!!!” (manea orientalo-dance pentru cei ce nu sunt cunoscători) și “OOOOOO, viața mea” (cap de operă “interpretată” de Adrian Minune fost Copilu’) . În fața grupului un grătar oferă spre vânzare materiale de propagandă subvenționate de sindicat, mici, fripturi, bere, votcă protestatarilor fideli pe principiul “Cu sindicatul înjuri și câștigi. Fără tragere la sorți, fără complicații, fără abureli.”
Singurii fericiți pe situație sunt elevii școlii din localitate, evacuați datorită pericolului pus de miting, care joacă pe maidanul părăginit fotbal cu sticla de cola, bucurându-se de singura distracție a orașului, în lipsa counterstrike-ului (sala a fost închisă pentru neplata taxei de protecție la mafiotul local) și în lipsa scaldei (a curs cianură în apă a treia oară săptămâna asta)
Văzând că șansele mele de a trece peste pod sunt mici, mă decid să intru în barul local. Acolo dau peste onor primar, care consumă liniștit o juma’ de vutcă. Nu apuc să îi spun două vorbe că din spate, vreo 30 de mascați iau la pocnit cu bulanele pe oricine văd. Începe meciul. Jandarmii – Protestatarii. Oare cum va fi sfârșitul? Costești? Stoenești? Neeeea. Ies împreună cu primarul și mă strecor prin mulțime târându-mi geamantanul. În spate, un termometru cu ceas digital arată 41 de grade.
De la un geam, o babă iese și țipă:
- Băieți! Mai încet dacă puteți, că nu aud serialu’!
Praful se lasă din nou peste liniștea de mormânt instaurată deodată... Soarele stă în continuare nemișcat, așteptându-și liniștit victimele...
A mai trecut o zi obișnuită dintr-un oraș normal al unei țări obișnuite...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!