agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3252 .



Departe
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [coman ]

2004-01-23  |     | 



Stau întins în iarbă și privesc ploaia cum cade către mine, adulmec pădurea care e foarte aproape... Pământul se înmoaie ca un așternut primitor, și mă ademenește un somn greu de oboseală, în care poate voi evada din nou către neștiutul de mâine sau către cel de ieri...
Uneori îmi simt viața înghețată în strânsoarea destinului, deși îmi cunosc menirea și am îmbrățișat-o... Mi-aș dori să știu că se poate și altfel, că mâine voi putea face orice fără să fiu mereu mânat de chemarea drumului.
Drumul mă așteaptă și mă îndeamnă, pădurea foșnește în forfota tuturor viețuitoarelor sale, calul fornăie blând undeva aproape.
Îmi voi urma calea, cea scrisă în stelele de deasupra, în strălucirea lor nepăsătoare și neschimbată.

Am plătit biletul de intrare în muzeu – o lume fantastică, un regat al împlinirii tuturor viselor despre regi și prințese, despre sclavi și războaie, despre lumi care niciodată nu vor mai ieși de sub praful neiertător al trecerii timpului.
Pășesc printre umbrele care mă înconjoară umile, cerându-și iertare pentru uitarea în care s-au lăsat scufundate... Pe ziduri strălucesc arme și armuri, închise în spatele unor geamuri incasabile, ca și când cineva – cine oare? – ar putea să-și dorească vreodată să le elibereze de acolo și să plece cu ele în lumea din care au venit.
Oamenii care le-au creat nu mai sunt de mult, dar visele lor întrupate din metal au rămas să îmi bântuie visele și dorințele. Aș vrea să pot trece, măcar o dată, pragul invizibil care mă separă de ele și de lumea din care au venit, să le pot afla poveștile nespuse poate de sute de ani...
Dintre toate aceste făptuiri, una pare a se desprinde, împiedicându-mi alunecarea imaginației peste nenumăratele panoplii. Lumina se prelinge altfel peste trupul său subțire, mângâindu-i fiecare incrustație, curgând dulce dinspre mâner către vârful violent ascuțit. Valurile de lumină susură cuvinte prea vechi, frânturi dintr-o istorie nerostită vreodată... Preț de o clipă, îmi surprind chipul suprapus peste modelul care împodobește lama, dar închipuirea dispare și eu tresar, o senzație de frig mă cutremură...
Mă îndepărtez de vitrina care îmi pare cioplită din gheață, dar gândul meu îndărătnic rămâne acolo, privind în continuare strălucirea care murmură abia auzit. Ies pe coridorul pustiu și mă îndrept spre ieșire când, la limita privirii mele, percep o mișcare. Nu știu ce să fac...

Ploaia a încetat. În tufele de la marginea pădurii s-au aprins licuricii, ca și când stelele s-ar fi prăbușit de pe boltă pentru a-mi arăta și mai clar calea. O cunosc, chiar prea bine, dar sufletul meu are acum nevoie de puțină liniște pentru a putea continua călătoria. Am rătăcit îndeajuns pentru a ști, am vrut doar să mă odihnesc, desigur că mă voi ridica și voi merge din nou fără nici o ezitare...


M-am apropiat încet de locul unde văzusem mișcarea... Atunci când am ajuns, am zâmbit: era o oglindă enormă, care-mi capturase preț de o clipă imaginea... Și o ținuse cumva prizonieră în regatul de dincolo de strălucirea distantă a sticlei. Mă simțeam atrasă către suprafața limpede, uimită de aspectul neașteptat al oglinzii: rama sugera forma unei uși duble iar în partea de sus, chiar în mijloc, o figurină ciudată, ca un dragon ghemuit, înfășurat în aripile strânse pe lângă trup. Am întins palma deschisă către claritatea fascinantă și printre degetele răsfirate mi-au trecut raze subțiri de lumină aurie ca și rama oglinzii. Am sărit un pas înapoi, dar m-am apropiat din nou de ea, iar de data aceasta nu-mi mai puteam vedea chipul...
Întrezăream un tablou de poveste, o pajiște verde și luminoasă, îmbietoare în prospețimea ei. Printre pomii rari erau împrăștiate câteva case mici asemenea celor din globurile de sticlă pentru copii. Un fluture roz se învârtea pe deasupra tuturor, iar eu am întins mâna să-l chem...

Drumul mă cheamă și mă obligă. Aș mai fi petrecut o zi aici, dar forțe mai presus de ale mele nu mă lasă... Mi-aș fi dorit să merg la o casă, să bat la poartă și să văd chipurile uimite, apoi prietenoase ale celor ce locuiesc în sătucul din fața mea. Aș fi stat cu ei poate la masă, am fi povestit în jurul focului despre locuri și oameni pe care nu-i cunoaștem – cei ce ascultă... Dar nu pot, trebuie să-mi continui drumul, oricum ar fi acesta. Uneori singurătatea devine unica senzație, o povară în plus pentru umerii mei osteniți. Merg fără să văd cărare făcută de om sau de animale, sălbăticia nu mă înspăimântă: sabia îmi tresaltă în teacă înaintea oricărui pericol, și cu o singură mișcare sunt pregătit de luptă. Poate măcar vreo amenințare să mai apară, să dea puțină viață drumului acesta monoton și prăfuit.

Am simțit atingerea ireal de fină în podul palmei și, când am ridicat privirea de la fluturele fascinant am văzut pajiștea proaspătă desfășurându-se de jur-împrejurul meu, un curcubeu cum nu văzusem niciodată arcuit peste cerul uimitor de luminos... Imagini ca dintr-o poveste pe care nu o citisem vreodată, dar pe care, cumva, o cunoșteam.
Am căutat cu privirea oglinda care mă surprinsese în drumul meu către ieșirea din muzeu, dar nu am mai găsit-o. Undeva, în depărtare, o strălucire bruscă mi-a atras atenția. Poate sunt săbiile din colecția de arme albe, iar aici este doar o nouă secție interactivă, mi-am spus. Să încerc să observ detaliile... Oameni mici cât niște furnici roiau în jurul caselor pe care le văzusem mai devreme, și un vânt slab se insinua printre coline.
Ar trebui poate să merg către cea mai apropiată dintre case... Dar n-aș vrea să descopăr încă marginile simulării. Mai bine mai petrec o vreme aici, și poate voi afla unde sunt și ce urmează să se întâmple.
Strălucirea pe care o văzusem mai înainte stăruia întipărită în gândul meu. Dacă nu erau săbiile pe care le admirasem eu? Venise din direcția opusă cătunului și, privind mai atent, acolo se deslușea începutul unei păduri. Deja lăudam imaginația realizatorului acestui peisaj, când hotărârea parcă a izbucnit de la sine: voi merge să văd ce strălucise, unde și de ce.

Am pornit cu pas hotărât. Deja las calul liber, pentru că ne călăuzește pe amândoi aceeași dorință, care ne unește cumva – să ajung în locul în care sufletul meu își va regăsi mult-meritata odihnă, unde gândurile mi se vor aduna înapoi și unde toată puterea și înțelepciunea mea vor sta în slujba binelui tuturor. Spre deosebire de acum când, urmând nesăbuitul imbold, am plecat și m-am rătăcit atât de departe de... casă. Poate și de aceea mi-am dorit să mă îndrept spre sătenii aceia care păreau atât de fericiți doar robotind din zori și până seara pe lângă căsuțele lor de o viață. Căldura unui foc, o strachină de mâncare fierbinte și gustoasă, un pat moale cu așternuturile mirosind puternic a proaspăt și somnul dezmierdat de șoaptele furișate de cei din jur... Nu după acestea tânjesc! Trebuie să ajung înapoi în locul de unde am pornit călătoria pentru a închide cercul, pentru a putea trece mai departe după îndeplinirea profeției.

Þin drumul drept, fără nici o abatere. Bănuiala își face loc pe furiș în sufletul meu – dacă aceasta este doar o simulare, de ce nu văd ieșirea? Sigur există, deoarece făuritorii ei trebuie să fi putut intra și ieși oricând, pe oriunde. Încă nu știu exact, dar strălucirea pe care o urmăresc cred că este cheia pe care o caut. Așa că alerg către locul în care am zărit-o și, deși acum nu o văd, aproape o simt vibrând și știu să o urmez...
Nu mai am mult până când voi ajunge la marginea pădurii. Acum mă pot opri să caut un drum mai clar.
Lângă linia zării izbucnește strălucirea iar eu strig din toate puterile „Heeei! Așteaptă!” și alerg și mai repede printre copacii care parcă vor să mă oprească izbindu-mă cu crengile lor dureroase, sar peste tufe care vor să-mi prindă pașii în menghine verzi și-mi apăr fața de toate insectele care au tăbărât dintr-o dată asupra mea... Ocolesc o mlaștină, mă feresc de bolovanii pe care parcă însăși pădurea îi aruncă spre mine și continui să alerg.

Sabia tresare în teacă. Semnul că se apropie ceva de mine mă bucură. Primejdia îmi concentrează atenția și mă mai dezmorțește.

Am întrezărit o siluetă, furișată printre trunchiurile groase ale copacilor care parcă se strâng în jurul ei, ascunzând-o. Alerg cu disperarea ultimilor stropi de putere, alerg ca și cum doar acolo aș găsi răspunsul la întrebare, alerg... Silueta se depărtează constant, iar când încetinesc pare că mă așteaptă... Este doar o impresie dată de oboseală, sau chiar se joacă cu mine? Îmi șterg picăturile care mi se preling pe ochi, respir din ce în ce mai greu, dar nu mă opresc până când nu voi ajunge... O lovitură îmi ucide efortul, mă prăbușesc cu fața în iarba înaltă, simt gustul pământului, umed și moale, și cu o zvâcnire finală mă răsucesc cu fața în sus, măcar să mai apuc să văd...

Am privit-o până la amiază, și părerea de rău îmi stăruie încă în suflet asemenea unui șarpe mârșav. Cum am putut să o lovesc astfel? Cât de nesigur sunt de mine și cât de mult mă tem dacă am lovit o femeie atât de înverșunat încât să o dobor și să rămână nemișcată preț de atâtea ore? Îi mângâi cu privirea plină de remușcări bucla însângerată care i s-a lipit de obraz... I-am adus în palme apă să îi șterg sângele închegat, dar șuvița aceea va rămâne ca o rană în sufletul meu. Îi ating încet fruntea cu palmele înmuiate în izvorul lângă care am purtat-o pe brațe, și genele îi tremură fin, ca niște fluturi neputincioși al căror zbor l-am frânt. Îmi frec pumnii ca și cum aș vrea să-i zdrobesc, să-i pedepsesc pentru necugetarea lor...
O păzesc cu încrâncenare de orice mișcare, de orice sunet care ar putea-o amenința... Doar de mine nu am putut să o apăr.
Îi umezesc buzele cu batista, și sufletul îmi tresare la zbaterea pleoapelor ei strânse...

Unde sunt? am întrebat atât de încet încât nici eu nu am auzit. Unde sunt? am repetat chinuit.
Am deschis ochii dar nu am văzut. Am ascultat susurul unui izvor aproape de mine, fornăitul blând al unui cal și m-am lăsat învăluită de o răcoare umedă. Mă acoperise o pătură de liniște pe care voiam să o scutur ca să pot vedea și să mă ridic... Câțiva nori se agățaseră de colțurile cerului și foșnetul pădurii părea alunecarea lor prin senin.
Puțin mai târziu, am încercat din nou. M-am sprijinit în palme, dar am rămas așezată... Pe o mantie?
Priveam cu uimire în jur, încercând să-mi dau seama unde mă aflam, dacă m-am trezit sau încă nu, cine sau ce mă lovise și dacă avea să se întâmple iar... Am ales să tac și să văd ce mă înconjoară, care sunt posibilele pericole. În spatele meu s-a rupt o creangă. Am sărit în picioare, gata să întâmpin ceea ce urma să apară. În pumn strângeam deja o piatră destul de mare și colțuroasă.
Un bărbat mă privea într-un mod ciudat.

- Cine ești? mi-a strigat și a așteptat răspunsul meu.
Căutam cu înfrigurare cum să-i spun că nu-i vreau răul, că eu, deși o lovisem, avusesem grijă de ea și că...
- Nu te teme.
Cuvintele s-au rostit parcă singure, și m-am mirat la auzul lor.
- Unde sunt? Ce s-a întâmplat?...
Întrebările femeii au început să curgă peste mine ca un râu rece de munte, dar eu încă mă simțeam împovărat de vina de a o fi lovit, și nu știam...
- Taci.

Am încremenit, și toate întrebările mele au fost retezate de un singur cuvânt al lui. L-am privit încordată, neștiind dacă urmează să mă atace sau dacă mă va putea ajuta în vreun fel să aflu unde sunt și cum pot ajunge înapoi. Acasă.
Mi-a zâmbit nesigur și mi-a făcut semn să mă așez. Colțurile pietrei din palmă îmi dădeau o slabă senzație de siguranță.
- Nu știu cine ești sau cum ai ajuns aici, mi-a spus. Știu doar că m-ai urmărit...
- Dar tu cine ești? Nu te urmăream pe tine, căutam o ieșire de aici și am văzut o strălucire pe care am urmat-o.
- Te rog să mă ierți că te-am lovit. Merg singur și nu toate locurile sunt sigure, nici toți oamenii prieteni, așa că...
- Așa că aproape m-ai omorât și după aceea te-ai uitat?
Simțisem sinceră părerea de rău din vocea lui, așa că insistam.
- În primul rând: cine ești tu?

Când m-a întrebat din nou cine sunt, am privit-o îndelung. O femeie frumoasă, cu părul negru și lung, cu buze pline care fremătau de nerăbdare, căutându-și răspunsurile la mine. Iar eu nu știam ce să-i spun, cum ajunsese ea aici sau unde să găsească ceea ce caută.
- Numele meu nu va însemna nimic pentru tine, fiindcă tu nici nu știi unde te afli. Îmi poți spune oricum, și eu ție la fel.
Mă privea mirată, ca și cum nu ar fi înțeles limba pe care o vorbeam.
- Bine. Dacă îți arde de glume, eu plec.
Atât a spus și s-a întors cu spatele la mine.
- Nu vreau să te jignesc. Dar este atât de neobișnuit să întâlnesc pe cineva care să mă întrebe pe mine unde se află... Tot ce-ți pot spune este că, după ce te-am lovit, te-am adus aici la izvor pentru a...
S-a întors cu fața la mine, și avea ochii tulburați de lacrimi.
- Te rog să-mi spui unde suntem, te rog... Nu știu unde altundeva să întreb, tocmai pentru că nu știu unde sunt și încotro să merg...

M-am oprit rușinată. Chiar avea să mă creadă dacă îi povesteam cum am ajuns eu aici? Puțin posibil. M-am așezat și am clătinat din cap.
- Așa nu ajungem nicăieri. Putem sta puțin de vorbă?
S-a așezat în fața mea și am rămas așa, în tăcere, preț de câteva clipe lungi cât orele.
- Sunt Kari, fiul lui Asbrand. Mergeam spre Grenar când te-am întâlnit. Mă îndreptam spre casă.
A încercat să zâmbească după ce a spus acestea, dar privirea lui tristă îndreptată în jos a fost mai puternică pentru mine.
- E rândul meu. Eu caut drumul înapoi spre casă. Numele meu este Ada.
- Îmi pare rău că nu știu să îți răspund la toate întrebările, dar dacă vrei, putem merge un timp împreună, până vei putea afla mai multe. Îți promit că te voi apăra, cu sabia și cu toate puterile mele.

Mi-a zâmbit, și în suflet încă îmi stăruia vinovăția față de ea. Avea o pată vânătă și un fir de sânge închegat acuzator acolo unde o lovisem. L-am chemat pe Goti, am încălecat și am pornit amândoi pe același drum. Eu îl cunoșteam prea bine, ea nu știa nimic. Avea să o fie o călătorie foarte ciudată, mai ales că simțeam din felul în care se lipise, încordată, de mine că ar fi vrut să ia frâul și să meargă spre casa ei și nu spre a mea. Dar deși trebuia să mă răscumpăr cumva pentru ceea ce îi făcusem, doar atât puteam acum – să o țin aproape de mine pentru a o ști în siguranță, pentru a fi sigur că în acest ținut străin avea să fie apărată.

S-a înserat de câtva timp, dar noi mergem fără oprire. Kari își urmează drumul preabine știut, în timp ce eu nu mi-l regăsesc pe al meu. Mă gândesc la Ariadna, și la ce s-ar fi întâmplat dacă firul ei s-ar fi tăiat într-un colț de stâncă – oare cum s-ar fi spus acum povestea aceea? Oare ar mai fie existat vreo poveste, i-ar mai fi auzit cineva numele sau ar fi alunecat în tăcere, odată cu epoca ei?
Poate cursul drumului meu s-a frânt într-un ciob de oglindă, iar din ghem s-a împrăștiat curcubeul peste tot acest mirific tărâm. Poate ar trebui să fi lăsat la intrare orice speranță (parcă așa spunea odată cineva) și să îmbrățișez această lume nouă, să mă bucur de frumusețea ei... Dar asta ar însemna să abandonez căutarea mea. Oricât aș fi de tristă, de obosită, de flămândă, refuz gândul cu înverșunare. Nu voi renunța, pentru că aceasta este calea pe care trebuie să merg, înapoi acasă.

Drumul se țese din pașii noștri. Goti a ostenit și răsuflă din greu, dar nu încetinește. Privesc femeia de lângă mine, ochii ei frumoși acum arși de oboseală, umerii drepți atunci când mă înfrunta i s-au lipit aproape de ai mei, ca un semn al neputinței și al istovirii.
Ne oprim la poalele unui deal. Eu plec printre tufișuri să strâng lemne pentru foc, dar înainte i-am întins mantia mea la picioare. O privesc pe furiș – parcă strălucește în lumina săracă a lunii. Este deja noapte și frig, și ea s-a ghemuit lângă un bolovan, căutând parcă apărare până și de la o stană neînsuflețită. Îi înțeleg zbaterea – am simțit-o și eu până când mi-am găsit calea de întoarcere, dar ea stă acolo, chircită în deznădejdea de a nu ști încotro să se îndrepte.
Am adunat un braț plin de lemne. Aprindem focul și ne strângem în jurul lui, flăcările își răsfrâng culorile pe obrajii ei și îi strălucesc jucăușe în jur. În tăcere, nemișcată, stă și privește fermecată vâlvătăile din ce în ce mai puternice. Bucățile de jar care mai sar par niște fluturi zburdalnici care o împresoară cu finețea lor, creându-i un joc precum într-un vis din care ea se zbate în adânc să se trezească. Genele îi coboară încet, apoi se ridică tremurând. Mâncăm, și ea savurează absentă bucățele mici, în timp ce eu mă înfrupt pentru a-mi recăpăta puterile.
Undeva aproape, calul ronțăie liniștit iarbă proaspătă.
O privesc și inima îmi tresare: s-a culcat, tot așa ghemuită cum stătuse și până acum. Mă apropii de ea să o simt respirând, și parfumul ei dulce îmi umple nările și mă atrage și mai aproape, mă sprijin în mână și o privesc cu nesaț, pieptul i se mișcă încet – măcar nu are vreun coșmar, mă uimește și pe mine grija pe care o simt pentru ea... Îi îndepărtez încet o șuviță căzută pe frunte și mișcarea mea îi dezgolește gâtul, îi alunecă apoi pe umăr și ea geme ușor, apoi se strânge la pieptul meu și eu o cuprind cu un braț peste mijloc și trag marginea mantiei peste noi doi astfel îmbrățișați... Nu mai simt frigul, ci o senzație dulce de liniște și de apărare ne învăluie și ne poartă spre visare.

M-am trezit înfiorată, tremurând de frig. Mi-am strâns brațele pe lângă corp într-o încercare inutilă de a mă încălzi – hainele îmi erau jilave și reci. Am vrut să mă ridic dar ceva mă țintuise pe loc... O tandrețe stranie a luat locul spaimei când am văzut brațul lui Kari în jurul taliei mele. Din el izvora o căldură dulce, și m-am ghemuit mai aproape de el. Am rămas așa o vreme, privind cu nedumerire peisajul care nu mai semăna cu ce știam din ziua de ieri. O ceață groasă parcă urzită printre copaci, semiîntunericul unei dimineți înghețate...
Gândul meu de zbătea zadarnic să ajungă acasă, când roțile cerului au început să se rotească iar zorii și-au luat locul cuvenit.

M-am trezit înfiorat de atingerea neașteptată. Era ghemuită la pieptul meu și mă privea cu ochi limpezi. Ne-am ridicat fără să ne privim, înadins, ca și cum nu am fi vrut să arătăm că împărtășeam taina care ne legase.
O întreb dacă îi este frig, ea își mișcă ușor bărbia, îl chem pe Goti și el vine, iau o haină curată și mă îndrept spre femeia care a rămas nemișcată, privindu-mă într-un fel ciudat, îi înconjor umerii și parcă mă feresc să o ating, las haina să o acopere în cădere și eu caut ceva, nu știu ce, îl mângâi pe Goti și el nechează încet ca și cum ar ști că astăzi din nou vom merge, la fel ca zilele trecute și cele care vor mai trece încă...
Acopăr cu pământ jarul care mai fumegă slab și privesc furișat spre femeia... Spre Ada, care a început să strângă lucrurile. Se mișcă parcă fără voia ei, plutind pe cursul unui râu în care se oglindește alt cer decât cel sub care ea a trăit până acum. Îmi doresc cu toată puterea să o ajut, dar un gând nou apare de nicăieri și începe să mă întristeze: dacă o voi ajuta, ea va pleca și sigur nu se va mai întoarce niciodată aici, precum o căprioară scăpată din capcana unui pădurar.

După ce am terminat de strâns, am pornit spre râul care se auzea cristalin în apropiere. O imagine superbă, care mi-ar fi umplut sufletul de bucurie dacă...
Continuăm să mergem în același ritm ca și ieri, dar pasul lui Kari pare cumva altul, mai grăbit și mai puțin hotărât, ca și cum ceva nu i-ar da pace, împiedicându-l.
După câteva ore de mers ne oprim la marginea aceleiași păduri imense, care pare să acopere jumătate din lumea aceasta. Râul pe lângă care am mers strălucește acum vesel în soare, din loc în loc ies la suprafață pietre rotunjite printre care se zbenguie pești viu colorați. Păsările își cântă neobositele ghiersuri, iar pe mal vin temătoare animalele mânate de sete.
Ne așezăm, Kari țintește cu privirea un punct de dincolo de zare și-mi spune să nu mai fiu tristă, pentru că sigur vom găsi ieșirea din acest labirint de poveste.

Ședeam în tăcere, când ea m-a întrebat deodată:
- Spune-mi, unde ai fost plecat? Povestește-mi ceva despre lumea aceasta...
Mă așteptam să mă întrebe despre ținutul meu, dar despre lumea mea... Cu ce aș fi putut să încep, sau aș fi încheiat vreodată de povestit?...
Am ales să-i vorbesc despre drumul meu, despre cum am plecat să înlătur nenorocirea ce pândea ținutul condus de fratele meu, Keir. După ce el fusese grav rănit în luptă, oamenii rămăseseră fără conducător, iar spaima începuse să le întunece sufletele. Când am ajuns, am întâlnit o armată care se pregătea să arunce armele și să se retragă într-o fortăreață săpată într-o mină veche. Dar cel care-i amenința nu i-ar fi lăsat să se ascundă, ci ar fi așteptat să intre toți acolo, apoi i-ar fi ucis cu multă ușurință, surpând galeriile săpate prea mult, cu lăcomie.
Am mers pe înserat la sălașul aceluia, și l-am chemat afară, dar nu a venit. Atunci am intrat eu și l-am ucis, în luptă dreaptă, pe tărâmul său.
Fiul său, deși abia un copil, i-a jurat răzbunarea, și mă aștept să-l simt pândindu-mă la orice pas. Dar nu mi-e teamă, am sabia prea bine ascuțită, iar talismanul pe care-l port mă apără de orice rău.
- Dar cine era cel pe care l-ai ucis, și pentru ce atacase ținutul fratelui tău?
Nu știam cât de multe cunoaște din lumea ei, așa că i-am vorbit despre făpturile cu aripi de flăcări și trupuri prea fierbinți ca să le poți privi măcar, despre puterea talismanului pe care îl primisem de la doica mea atunci când am ridicat pentru prima oară o sabie, despre cum am pătruns în sălașul făpturilor de foc și le-am privit prin ochiul din centrul talismanului... Astfel l-am învins pe părintele celui care atunci jurase să îl răzbune și care, deși încă fraged, era mai înspăimântător, fiind nesăbuit și plin de ură și durere.

Kari vorbește în continuare, absorbit de amintiri, dar eu abia mai aud vorbele sale, nu știu pe ce tărâm ar mai putea exista cavaleri și ființe de flăcări, mă frec la ochi cu îndârjire ca și cum m-aș forța să mă trezesc, dar este Kari cel care-mi povestește și nu pot să nu-l cred...

Sabia îmi freamătă în teacă. Firul poveștii se frânge, am deja cămașa de zale pe mine și o văd pe Ada neliniștită, o rog să se ascundă pentru că nu știe ce o așteaptă și totuși cel mai bine ar fi să nu vadă ce se va întâmpla, o împing între niște rădăcini uriașe și-i strig să rămână acolo nemișcată orice ar fi, ea mă privește rugător când mă îndepărtez și-mi strigă să am grijă, eu îi fac un semn cu mâna să nu-i fie teamă... Am simțit strigătul aproape ca pe o lovitură între umeri și m-am întors spre Ada ca să îi văd primele lacrimi, izvorând din grija față de străinul care îi sunt, și perlele pure care-i împodobesc obrajii îmi dau putere asemenea unor stropi din elixirul vieții.
Îl aștept în tăcere, știu că m-a urmărit iar acum m-a găsit... Nu am fugit de el, dar nu am vrut să-l las să mă împiedice în drumul meu. Știam că va veni, și hotărâsem să îl întâmpin atunci când că va fi găsit. Până atunci doar drumul fusese cel mai important... Până la Ada.

Dintre copacii din fața mea pare că vine apusul de soare, zarea devine trandafirie și știu că a sosit clipa înfruntării, dar gândul și privirea mea sunt prinse între pumnii încleștați ai femeii care tremură, Goti se zbate și eu încerc să-l liniștesc șoptindu-i vorbe menite să ne îmbărbăteze pe amândoi... Copacii cad ca trăzniți și în fața mea se deschide aceeași priveliște de coșmar pe care nopți de-a rândul mi-am dorit s-o pot uita, flăcările se revarsă peste întreaga fire și Ada țipă ascuțit, sunetul se înalță sfâșiind fumul gros și înecăcios iar făptura din fața mea stă o clipă nemișcată, apoi se repede către mine și eu o întâmpin cu tăișul sabiei, dă înapoi un pas uriaș și atacă din nou și din nou, turbată de furie, talismanul mă apără de vraja ei dar Ada strigă din nou, de data aceasta de durere și simt cum puterea mea se înzecește, mă lupt cu făptura aceea care nu contenește să mă atace, dau înapoi cât să ajung lângă ascunzătoare și-i arunc talismanul Adei în poală... Ea strigă ceva ce nu mai apuc să aud, lupt orbește cu ochii strânși și loviturile mele se opresc în trupul tare ca stânca, metalul scrâșnește și simt cum mă învăluie fierbinte răsuflarea făpturii, prind sabia cu amândouă mâinile și aștept până când căldura devine de nesuportat și atunci împlânt cu toată puterea sabia în întunericul din fața mea, nu mai știu dacă am ochii închiși sau cândva i-am deschis, simt carnea cum arde și o mai aud pe Ada cum scâncește...
S-a lăsat tăcerea peste locul luptei și nu mai simt nimic din încrâncenarea aceea, o privesc pe Ada cum stă ghemuită lângă mine, cu fruntea sprijinită de pieptul meu. Mult mai departe zace și făptura care acum fumegă și văd cum iarba a ars în jurul său într-un cerc uriaș.
Ada îmi șoptește cuvintele triste de rămas bun și eu îi strig să nu mai plângă pentru că sunt aici dar ea nu mă aude și mă jelește încet, fiecare vorbă parcă i se smulge din suflet și abia acum înțeleg...

A rămas întins în iarbă ca pe un giulgiu nesfârșit, și oriunde vor fi pașii mei voi simți mormântul lui Kair aproape... Mi-a aruncat talismanul când hainele începuseră să-mi ardă și din clipa aceea s-a luptat cu ochii închiși. Mi-a fost prea frică să ies și să i-l dau înapoi când a avut nevoie, iar acum mă simt atât de vinovată... Și de singură, pentru că unica mea legătură cu lumea aceasta s-a jertfit apărându-mă, și în urma sa a rămas un abis în sufletul meu.
Mă aplec să-i așez talismanul pe piept ca să-l apere de orice ar mai întâlni și să știe că sunt lângă el, că nu l-am părăsit și că va fi mereu apărătorul meu, oriunde aș merge.
Îi deschei șiretul de la gât și...

Văzduhul se umple de fluturi multicolori și aripile lor precum cioburile unei oglinzi celeste închipuie un curcubeu asemenea unei scări către palatul de azur.
Mergi cu bine, și fie să-ți cunoști și să-ți îmbrățișezi drumul pe care trebuie să-l continui.

Am găsit în sfârșit drumul spre casă. Goti iuțește pasul ca și cum ar ști, iar sabia îmi tresaltă nerăbdătoare.
Castelul se înalță semeț pe culmea colinei, și în jurul său se desfășoară cerul senin. Am așteptat atât de mult această clipă încât opresc un pas pentru a păstra imaginea îndelung râvnită.
Vraja mă învăluie și cobor din șa parcă plutind, mă îndrept spre poarta castelului și bat, bat cu putere în ea pentru că drumul meu se încheie aici, din nou acasă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!