...imi aduc aminte, acum un an si ceva, cand am visat-o pe EA prima oara, era in dormitorul unei case mari, construita in stil vechi, cu tavan inalt, marmura pe jos, un semineu mare si iesire cu arcada spre o terasa din marmura si piatra, cu blustrada solida, din piatra, cu frumoase motive decorative. Iar pe aceasta terasa, o masuta de metal si scaunele de metal vopsite in alb, tip vechi, cum mai gasesti pe la cafenelele pariziene. Iar privelistea... nu o voi uita niciodata: era vara, noapte; cerul era atat de curat, se vedeau mii si mii de stele si chiar bratul galaxiei, ca un nor imens ce impartea cerul in doua... nu era luna, dar stelele luminau foarte puternic. Trebuia sa fie ora 2 sau 3, cum e acum, iar marea era linistita, se vedeau doar cateva valuri inspumate; plaja era lunga, si nisipul era atat de curat, iar nu departe de plaja incepea o padure.. tropicala... cat de minunat... ea era imbracata sumar intr-o rochie din satin alb, usor transparenta, lumina stelelor ii aratau formele, atat de minunate, avea parul negru inchis si ma privea cu ochi atat de luminosi, atat de vii, chiar daca adormiti... era racoare afara si a venit astfel mai aproape, mai aproape, pe mine, mai aproape, in mine, si eram unul, privind minunatia ce ne inconjura si minunatia care eram... si era totul atat de frumos... si nu vroiam sa ma trezesc niciodata din vis...

Mercuri, 12 Februarie, 2003 10:12:09 AM, Bucuresti.

Inainte, mi-a dat tot felul de semne, scrisori, bilete; si intr-o zi, cand eram in sala mare la casa de cultura, stateam in balcon, asteptand sa inceapa concertul; veneau la mine multi oameni, colegi si fosti colegi, pe care-i alungam... si de-o data, pe scena, aparuse ea.. sala mare se goalise in aceeasi clipa, chiar si oamenii din spatele meu amutisera. Totul era alb, proaspat varuit... dar eu o vedeam doar pe ea. Era imbracata intr-un pulover gri, avea pantaloni negri si bocanci negri. De departe, abia ii desluseam fata: ascunsa sub parul negru ce ii ajungea pana la umeri, cu ochii negri atintiti asupra mea, si schitand un zambet insa nu era clar, nimic nu era clar, nu-i vedeam bine fata... Era subtire, si inalta, aproape cat mine. Vazand-o, am ezitat o clipa, dar nu mai puteam astepta nici o secunda, trebuia sa fiu aproape de ea. M-am ridicat de pe scaun si, intr-o clipa, fara sa-mi simt trupul solicitat la maxim in nebuneasca fuga dupa ideal, eram langa ea, dupa ce vazusem drumul pe scarile de serviciu ale salii mari, trecand prin usile pe care le-am trantit de perete fara sa simt durerea; intr-un moment o priveam in ochi. Ce ochi limpezi... am inteles tot. Nu am schimbat nici un cuvant: ca mine, si ea ura cuvintele. M-am apropriat si am sarutat-o pe gat. Mirosea ca o floare de regina noaptii inflorita, cum miroseam plimbandu-ma tarziu seara, dupa ce luminile de pe ultiele satului din Bihor se stinsesera de mult. Nu voi uita niciodata parfumul ei.. M-am retras, privind-o din nou in ochi. Am gandit: "Sunt destul de bun?" Ea ma fixa, ochii mei coplesiti de privirile ei. Intr-o miscare, se aproprie de mine si ma saruta. Nu mai fusesem atat de fericit niciodata, ma simteam implinit, si daca muream atunci, nu mi-ar fi parut rau decat poate pentru ea... Ii tineam mainile in ale mele, si ma simteam implinit. Am plecat de acolo, impreuna, tremurand... chiar atunci. Cand am iesit din sala, caci eram chiar pe scena, am observat spectatorii... dar sunt sigur ca ei nu erau acolo mai devreme, sunt sigur ce nu ne vazusera. Am mers, astfel, cu ea de mana, pe culoarele intortocheate ale Casei de cultura, aceleasi culoare pe care me visasem fiind fugarit, vanat, trei zile inainte. Acum insa eram fericit. Am urcat cinci trepte in stanga si am deschis o usa. Usa dadea spre o pustietate imensa; un loc arid, iar in departare se vedea o prapastie mare - poate un canion. De-odata o caldura arzatoare ma coplesi, si simteam vantul cum imi arde si usuca pielea. Nu era un loc in care vroiam sa fiu cu ea. Am inchis la loc usa, am coborat, impreuna, cele cinci trepte, si ne-am continuat, dupa un scurt sarut jucaus, drumul catre capatul culoarului care parea ca nu se mai termina. Am deschis usa din capat, o usa veche, de tabla, care scartaia si mirosea a rugina prafuita si a vaselina foarte veche. In spatele usii era un oras cu aspect medieval... parea ca-l cunoaste si ea. [pe vremea aceea nu vizitasem inca Sighisoara, dar acum pot sa-ti spun cu certitudine ca orasul visat de mine este ceva foarte asemanator] Am mers putin pe stradute, si mi se parea ca santem intr-un orasel mic din apropriere de Bucuresti, si ca ajunsesem acolo cu un maxi-taxi cu care ne puteam intoarce oricand in jumatate de ora. Am si vazut statia de maxi-taxi..
Locul imi era cunoscut. Langa un parc, care acum era inzapezit, caci era iarna, statea o tabara de corturi si casute mici, care avea sa fie adapostul nostru. Dar acum nu ne interesa, vroiam doar sa ne plimbam. Mergand, se inserase, iar eu eram fericit, si ea parea sa fie la fel. Erau oameni pe strada, in ciuda frigului, pe care nu-l simteam nici eu si nici ea, dar stiam ca este.. Ne-am hotarat, intr-un tarziu, dintr-o privire, sa ne intoarcem la tabara. Vorbisem, dar nimic important: tot ce era important ne transmiteam prin priviri. Ea spusese ca nu-i place orasul, dar era fericita, totusi, langa mine. Ne hotarasem sa ramanem o saptamana. Cand ne-am intors la tabara, totul era ars, si nic urma de om. M-a cuprins o tristete grea, si m-am infricosat. Am plecat de-acolo repede, cu ea. Pe drum, ne-am intalnit cu unii din cei care erau in tabara: toti cu parul lung, toti speriati. Spuneau despre cei care au dat foc, cand i-au vazut; am fugit toti, si pe drum ne-am ascuns in subsolul unei cladiri. Era foarte ciudat - multe lucruri aruncate in dezordine, tevi ruginite pe sus. Aproape peste tot erau mese cu picioare de fier, care erau puse pe jos intors. Un singur culoar stramt ne lasa loc sa trecem, iar eu am trecut primul, si barele de fier ale meselor ma loveau peste picioare. Ea era in spatele meu. Mergand, am ajuns in celalalt capat la camerei mari, unde eram in siguranta, deocamdata. Pe geamurile mici vedeam strada, si multe picioare alergand. Erau ei... nu eram bineveniti in orasul loc. Stand acolo, incercam sa ne hotaram cum sa scapam, dar nu puteam gasi nici o solutie. Ea a spus, la un moment dat, ca ne eflam in subsolul casei uneia din rudele ei -- de-asta cunostea asa de bine orasul, si m-a infricosat gandul ca nu-i placea -- nu puteam sti in ce relatii era cu rudele respective. Bucuria mea a fost de scurta durata - a trebuit sa asteptam inserarea, dupa care am iesit din iadul meselor razvratite si mirosului de sobolani morti. In oras era mare valva - probabil ii prinsesera pe ceilalti. Am profitat si am iesit din subsol, iar ea a batut la usa. Trei batai. Am asteptat, si am asteptat ceea ce parea sa dureze ore intregi, in teroarea ca ar putea veni cineva sa ne alature celorlalti. Intr-un tarziu s-a deschis. In spatele usii statea o femeie batrana, cu ochelari mari. Dupa un timp si cateva replici schimbate, ne-a poftit inauntru, cam indiferenta. Casa mirosea a branza veche, a muraturi si se simtea izul de praf nesters si carti vechi. Totul in casa era foarte vechi, si foarte diferit, amenajat ca in mijlocul secolului al 19-lea. In acelasi spirit era imbracata si femeia. Ne-am asezat pe o canapea, ea pe un fotoliu. Dupa cinci minute, un servitor ne adusese cafea, pe care am refuzat-o politicos - nu aveam chef de nimic, decat sa ajung acasa, cu ea.
Au vorbit un timp, iar eu incercam sa-mi dau seama cum am ajuns aici - drumul nu mi-l aminteam, stiam ca venisem cu maxi-taxi, dar vazusem doar autogara, nici un vehicul pe strada, doar carute. Eram debusolat, nu mai stiam ce sa cred. Ne-am petrecut noaptea acolo, dar nu am dormit.. doar am vorbit. Ne era frica, si ea spunea ca nu stie ce sa faca. Ajunsesem sa cred ca vom ramane acolo pentru totdeauna, si sentimentul era unul de o tristete amara - pentru toti cei lasati in urma, amestecat cu o bucurie incredibila - pentru ca eram cu ea. Afara era furtuna.. si tot orasul era intunecat, dormind silentios in marea neliniste a naturii. La lumina lumanarilor si a ocazionalelor fulgere, era atat de frumoasa.. abia acum puteam sa observ toate caracteristicile corpului ei: picioarele erau atat de fine, in pielea ei matasoasa, se conturau perfect, fiind vizibili si muschii, care se incordau cand ea isi dadea seama ca e privita. Mainile, micute, se odihneau in ale mele - alungite, terminandu-se in unghii nefacute, probabil pentru ca erau deja atat de frumoase. Pe mana stanga stateau, nerusinate, taieturi paralele, unele mai noi, altele vechi, altele adanci, cicratizate intr-o culoare roz-albuie. Pe gatul aproape rotund si parfumat ii puteam simti, cu buzele, pulsul care se accelera. M-am retras, sa nu ma copleseasca frumusetea ei. Un fulger ii lumina fata, si am vazut-o: simetrie perfecta, ochii mici ascunsi sub sprancene perfect arcuite, fara nici o singura impuritate; nasucul micut si drept, sub care se contura o gropita; iar gura.. avea buzele rosiatice, atat de moi, as putea spune senzuale, dar erau mai mult, erau.. perfecte. Si ascundeau dintii albi, drepti, apropriati, putin chiar incalecati... iar in spatele lor, o limbuta ca de pisica, pe care inca o mai trecea peste cicatricile de pe mana stanga, probabil din obisnuinta de a-si curata bratul de sange. Tenul ei era deschis, si alburiu, parca in contrast cu parul negru inchis, ca de corb, aranjat in suvite, care ii cadeau impacate pe langa urechile mici. I-am soptit, doua cuvinte, iar ea a inrosit - obrajii parca incercand sa prinda viata. Nu voi uita niciodata expresia de pe fata ei - dar nu o pot descrie -- poate era o bucurie amestecata cu rusine, poate era doar rusine pentru ca nu se credea demna de asa un trup; poate era doar fericire, poate iubire, poate toate la un loc. Iar in ochii ei vedeam, mareata, grandioasa... lumea. Atat de frumoasa era. Noaptea a trecut repede, furtuna s-a potolit, iar eu nu stiam daca visasem sau fusese real - intr-o amestecatura de vis si realitate m-am trezit, la rasaritul soarelui, si ea statea pe terasa si canta. Acum era vara.. cand trecuse iarna? Cat dormisem? Toti copacii erau verzi, tropicali... pe terasa erau ghiveciuri cu flori. Curand aveam sa ies si eu, privind impreuna rasaritul soarelui din adancurile pamantului. Poate ca exista speranta pana la urma. Vedeam cum soarele ii lumineaza fata, semana cu un inger. Si ce proaspate izuri aducea vantul o data cu aerul rece.. Urmatoarele ore ne le-am petrecut acolo, afara, privind. Pe noi, si natura...

"Am murit oare? Visul nu se mai termina, iar ea e din ce in ce mai frumoasa, ca un inger... dar cum o cheama?"

La acest gand, ea a inceput sa cante, pe melodia unui pian clar ce se auzea de jos - probabil femeia batrana canta.
Un cantec divin, ca si vocea ei cristalina. Canta, cred, in franceza, limba ingerilor; vocea ei atat de clara in dimineata, prin atmosfera curatata de o ploaie lunga de cateva luni.. si era imbracata doar intr-o rochie alba, translucida, de satin - i se vedeau clar formele in lumina soarelui. Superba... A inceput sa danseze pe terasa, cantand... iar eu visam. Nestiind, alunecam intr-un cosmar....

M-am trezit brusc in camera mea. Am intins mana in stanga mea, numai pentru a gasi patul gol, insa imi parea cald...
Disperat, am iesit pe balcon, dar am vazut doar soarele sus pe cer, si zapada depusa pe pamant. Dar aerul mirosea la fel..
Nici urma de ea. Casa pustie. Am mers in baie, m-am uitat in oglinda si am inceput sa plang ca un copil, cu lacrimi mari si dese. Am iesit pe balcon, unde am petrecut toata dimineata, plangand. A fost.. dar era atat de real. Si cand s-au scurs atatea zile? Cat e ceasul? Ce data e? Unde s-a dus?

O voi gasi vreodata? Am murit si m-am trezit din nou? Poate nu era altceva decat un inger, pana la urma...