agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-17 | |
Poate la mare...
Îmi aprind o țigară. Doamne ajută! Trenul pornește la vale împreună cu toate gîndurile și mirosurile care decorează o noapte unică în tristețea ei. Stelele par a spune povești călătorilor dintr-un personal uitat de lume. Ochii care filmează prin ferestre prăfuite o natură ce se întinde ca o virgină perversă clipesc obosiți și îngîndurați. Două siluete de tinere fragede se mișcă senzual sub lumina chioară a unui neon, care în tinerețea lui chiar a servit ca obiect de iluminat. Mă uit păcătos la fundulețele lor fragede și apetisante, la carnea ce dă să rupă decolteurile îndrăznețe și… Îmi mai aprind o țigară oftînd că nu mai am și io vîrsta aia nebună de licean. Chipuri necunoscute împroașcă aerul cu povești mute despre un trecut ambiguu. Beau o bere rece savurînd fiecare gură care mi se prelinge pe gît. Cîndva nici nu mă gîndeam că voi sta în semiobscuritate singur și voi avea tot timpul din lume numai pentru mine. Niciodată nu m-am simțit atît de liber. Toată lumea e a mea. Mă simt și eu un mic Leonardo di Caprio în Titanic. Călare pe viață, pe destin, pe lume. După ce am intrat la facultă m-o pus dracu’ să experimentez viața de însurățel avant la lettre. Mă îmbătam cu cuvinte mari ca totdeauna, niciodată, iubirea vieții, moarte, absolut și alte chestii d-astea care mă proiectau inconștient într-un univers livresc. Credeam în iubire mai ceva ca, Doamne iartă-mă, nu știu cine. Îmi convenea de minune să mă auto-victimizez cu chestii siropoase citite ori pe ecranul televizorului, ori în vreo carte șmecheră. Dar cred că asta e simptomatic pentru studentul de la filo’. Studentul iubește din cărți și nu știe niciodată să facă diferența dintre real și imaginar. Studentul crede că gîndurile lui și optica lui mioapă pot substitui lumea asta pe care fiecare o vede altfel. Studentul crede… Și io ca prostu’ m-am trezit că devin un mic emul al lu’ tanti Bovary. Ce să-i faci, în zilele noastre dacă nu ai probleme, îți faci. Dacă nu ai de ce să-și plîngi de milă, găsești tu ceva să te facă să stai în fața oglinzii și să-ți bocești amar în barbă zicînd că nu mai altceva de făcut decît să iei ghiavolul de coarne și … să te sinucizi. Ce tîmpit! Pe vremea aia chiar eram în stare să mă omor. Cred că îmi plăcea gîndul că moartea mea ar putea șoca. Ar stîrni lacrimi, bocete și alte chestii d-astea care te-nduioșează. Mă gîndeam că absurdul situației m-ar transforma într-un nu știu ce martir al iubirii, într-un Werther, mult mai prost ca originalul. Mă și vedeam pe catafalc, frumos ca un mic Luceafăr contemporan, rece și nemuritor etc. Toată lumea plînge după mine… Toată lumea mă regretă. Eram atît de tînăr, de vesel, de fericit. Bine că nu am făcut-o… Oricum, cred că fiecare dintre noi are o perioadă romantică, în sens cultural vorbind. E o vîrstă în care ne place să fim patetici, nesiguri, să fim absoluți, să ne dăm în stampă cu o iubire care, între noi fie vorba, nu mai înseamnă nimic în ziua de azi. Acu cînd am terminat-o și cu tipa și cu facultatea, am revenit la vîrsta de rebel, încercînd să trăiesc la maxim clipele pe care mi le-am interzis singur pentru a mă dedica ei. Evident că ieșisem destul de șifonat din această saga erotică atent brodată cu o voință sado-maso în fragilul meu univers imaginar, așa că eram hotărît să-mi ling rănile împreună cu prietenii mei de o viață la mare. Băutele cu băieții, nebuniile găștii, aventurile miștocărești sau micile flirturi nevinovate erau niște necunoscute majore pentru cel care prefera să se închidă într-un turn de fildeș pentru a putea scuipa de la înălțime peste o mulțime amorfă. După facultate am observat cu stupoare că mă scuipam singur în frunte și că turnul nu era deloc la înălțime ci undeva la trei metri sub pămînt. Hei, lume, am reapărut în tine! Și nu oriunde. Am ieșit în miezul vieții: în discotecă. Brusc blazarea specifică învățăcelului a dispărut. Discotecile atît de odioase pe vremuri, deveniseră adevărate scene pentru un spectacol al vieții care mă fascina. Gagici, atenție! Vine băiatu’! Îmi cer scuze că v-am lipsit atîta timp! Acum doamnelor și domnilor, din nou, pe marile ecrane, Ursanu’! adică io! De data asta promit să îmi iau niște pantofi cu tocuri adînc înfipte în realitate pentru că ăștia la școală m-au îmbolnăvit cu pofta asta nebună de a zbura printre himere, de a visa cu gura căscată pe trotuar. Dacă sînt bolnav de imaginație mă tratez. Cred că cea mai bună soluție pentru moment este Ursus verde. Cea mai bună blondă din cîte au existat vreodată. Ursan. Exact. Așa mă intitulez io, ăla care în trecut se complăcea cu un nume desuet cu rezonanțe slavone. Acu e nevoie de un nume de scenă cu vibrații erotice pentru că mi-am propus să devin un mic robocop al iubirii, o mașină perfectă de creat iluzii, un plimbăreț glumeț prin viața fetelor, un bun necesar, indispensabil și accesibil. Cînd am plecat de acasă nu eram deloc urît. Îmi lăsasem părul să crească alandala pentru a da impresia de neglijență, de rebel. Perciunii mei cădeau pînă în gură, după cum mă certa taică-meu, iar ștuțul de sub buza de jos era mai asimetric decît Turnul din Piza, zicea mama. În oglindă oricine arată așa cum l-a făcut mă-sa. Acu însă, pe tren, îmi imaginam diverse i(m)postaze menite să răscolească imaginarul oricărei gagici. Ce mai! Frățioare, eram mai simpatic ca Bruce Willis, mai senzual ca Tom Cruise și rebel în stilul bătrînului James Dean… Cel puțin așa mă vedeam io, nu mai trebuia decît să le conving pe următoarele mele victime că imaginația mea este Realitate, iar atunci ele ar fi fost pierdute în mrejele propriilor iluzii. Doamne, cîte poți face cu niște vorbe! Puțină teatralitate nu face decît să întregească un portret al seducătorului cu un cuțit înfipt în spate. Cîteodată povestea de dragoste cea mai intimă oferă mai multă siguranță muștei decît plasa de păianjen… Simțeam că am la mine întreg arsenalul pentru a nu da greș în nici o tentativă de cucerire. Ascunsesem în buzunare și Din Dragoste, dar și Surprize, surprize, emisiuni care le îndobitoceau cu lacrimi pe fete. Îmi mai aprind o țigară. Berea nu curge bine pe gît decît cu o țigară lîngă. Ultima bere pe care am băut-o în Brașov a fost cu Păunașu’ într-un băruleț din apropierea firmei unde lucram ca traducător nocturn, că, deh, așa e mai boem, mai poetic, mai fițos… Stăteam toată noaptea în compania lui Percy Sledge și a lu’ Tracy Chapman într-o mansardă, sub niște ramuri de nuc printre care se plimba liniștit Carul Mare și mă gîndeam la… mine… Nu mă mai întîlnisem demult cu acest vechi prieten de-al meu care numai în astfel de situații încerca să-mi amintească de nevoi, plăceri, dorințe, frustrări… Am descoperit un bun confident, un prieten adevărat în … mine. Mă înțelegeam din ce în ce mai bine cu mine, cînd mi-am dat seama că… Vorba aia, nu-i bine!!! Și am început să-mi împart singurătatea cu alții, altele. Îmi plac foarte mult necunoscuții. Trec. Nu înseamnă nimic. Dacă eu vreau să sufere, ei suferă și în spatele pleoapelor fericite se ascund gînduri negre. Dacă am chef, ei încep să fie fericiți și prietenoși, dar eu le întorc spatele, pentru că nu am chef să las pe oricine să-mi cheltuiască timpul alandala. Cîteodată îi urăsc. Ei sunt odihniți, grași, frumoși… Ei sunt împliniți, au bani. Ei nu sunt singuri. Ei sunt altceva. Eu mă schimb. Ei rămîn umbre. Cred că am fost născut pentru a mă desfăta în apele calde și nebune ale singurătății. Fiecare moment îl savurez cu o plăcere nebună. Gesturi teatrale, replici seci, răzbunări crude, toate astea încep să se desfășoare în cămăruța asta luminoasă de la firmă în care stau singur cu singurătatea mea… pe care o iubesc mai mult decît mă iubește ea pe mine. Nu pot să dorm. O să cobor la Ploiești împreună cu Ana, sora lu’ Sebanu’ și o să iau alt tren pînă la mare unde o să … Nu știu încă ce o să fac. Probabil că o să beau pînă nu mai pot și o să mă leg de fete și ele de mine și o să fac sex nebun noaptea, în mare, în boscheți, pe plajă și a doua zi… Babu îmi spusese la telefon că e plin Costineștiul de femei bune în draci care (nu mai știu dacă așa mi-a zis el sau inventez) mă așteptau… - Vine băiatu’! izbucni un urlet animalic din străfundul plămînilor cînd am coborît în Ploiești. Eram într-adevăr fericit. Libertatea asta mă amețea mai tare ca berea, vinul, pălinca sau ginul tonic pe care, fițos, mi-l comandam după o rețetă proprie: 100 ml de gin și restul apă tonică. Că așa vrea mușchii mei, ca să citez un clasic din repertoriul băieților care au trăit școala vieții în spatele blocurilor gri… Îmi plăcea senzația asta pe care mi-o dădeau banii. E adevărat că nu aduc fericirea, dar libertatea de a zbura, de a te arunca de pe pod și de a-ți construi aripile în timp ce cazi, cu siguranță bănuții ăștia amărîți ți le aduc. Îmi încasasem salariul de traducător în euro. Eram un boier. Toată lumea e a mea. Și dacă încă nu e chiar toată la picioarele mele, o să o cumpăr pe toată treptat, treptat. Merg la mare să fut tot ce prind, răcnea în mine un glas de fiară. Acum nu-mi mai păsa că cică ochii îți trădează gîndurile. Pentru prima oară, ochii mei erau sinceri. Retina nu mai trebuia camuflată în aburi de tristețe și iubire neagră pentru a ascunde mugetele libertății. Simțeam cum pleznesc de fericire, cum mă droghez cu aerul din compartimentele acceleratului care mă duce la Constanța. Mă uit curios prin tren. Lumea e obosită. Ce frumoase sînt femeile cînd sînt obosite sau triste! Verișorul Anei, cunoscută ca Pictorița mică, datorită talentului recunoscut în de-ale desenului… al părinților ei, s-a îngrijit să avem un compartiment numai al nostru intrînd pe geam, în ciuda unui cîrd de babete zgomotoase care își cărau poșete și sacoșe în cap să-și facă loc. De cum ne-am instalat, io am ieșit la o țigară să răsuflu ușurat și să supraveghez atent urcarea în vagoane a gagicilor de pe peron. Păcat că nu sînt decît unul și ele atît de multe! Ah, de aș avea o mie de vieți pe toate mi le-aș drămui în așa fel încît să șed confortabil la sînul cald și voluptos al unui cîrd de fete. Parcă îmi este scris în frunte că voi avea parte de un serai care îmi va recompensa viața chinuită pe altarul artei. Evident, mai puțin chin și mai multă recompensă… Sînt un timid prost! Uite blonda aia țîțoasă, cu fundu’ ăla belea se uită la mine insistent și io… Io îmi aprind o țigară. Bă, dar prost mai sînt, îmi tremură și mîna… Nu am tupeu să mă uit la ea. Căcat, aoleu, se apropie! Simt cum mă crispez și… Zîmbesc…? În mod sigur așa ar trebui. Așa ar fi frumos. Așa ar fi normal. Dar ce mai e normal. În mod sigur privirea mea nu are nimic cu normalitatea. Nu pot să-mi scot ochii din sutienul ei înainte să mă prindă… Hopa! Deschide gura. De ce îmi imaginez că nu o deschide pentru a mă săruta. Garantat va emite niște sunete. Doamne, corpul ăsta chiar vorbește. Mai mult de atît, vorbește românește. Hai cu calm acum. Să o ascultăm ce are de zis. Tic-tacul din piept a trecut pe ritmul specific competițiilor de atletism. Scoate-ți odată ochii din sutien, tu n-auzi! Nu-i voie! Calmează-te! Las-o să vorbească! - Salut! N-ai cumva un foc? zice mimoza. - Serv… ăăă…(tot timpul îmi vine să zic ardelenescul servus, uitînd ca un bou că numai în Ardeal știe lumea cu ce se mănîncă salutu’ ăsta)… Salut! Poftim… Am sărit într-un alt secol. Mă cheamă Harun Al Rașid. Tipa m-a ales pe mine dintre toți indivizii de pe coridor, posesori de brichete și pofte pe măsură. Mamă dragă, îți mulțumesc pentru această frumusețe trupească cu care m-ai dăruit! Uite că chiar fac ravagii în rîndul sexului frumos. Revenim. Iar o luasem razna din cauza unei femei. Nici măcar… Tipa ia bricheta tacticos. Își aprinde țigara… Mamă, ce țîțe! În decolteul generos se cuibăreau doi pepeni galbeni de dimensiuni medii, cam la vreo două kile fiecare. Probabil că îmi curgeau balele prea abundent pentru că în momentul în care domnișoara și-a ridicat mîna pentru a-și aprinde țigara sînii au început să se înghesuie unul într-altul, protestînd că nu îi bagă nimeni în seamă. Mamă, ce i-aș mai băga io în seamă, gîndesc io, păcătosul. Și îmi ridic privirea pentru a surprinde un zîmbet larg pe fața fetei. Fața aia zîmbea la fel de dulce ca sînii. Două gropițe în obrăjori. Față de păpușă etc. E mișto, gagica! Gîndesc și-mi iau gîndul de la ea. Nu e chiar așa de faină. Nu-i de nasul meu… - Mulțumesc, ești un drăguț… Nu fi bou! Zi și tu ceva… Orice, numai nu “cu plăcere”… - Cu plăcere… Tîmpitule! Acu mai zi ceva pînă nu pleacă… - … ăăă… Nu te supăra, nu știi cît mai stă în Ploiești? - Nu cred că mai stă mult. Tre’ să plece din clipă în clipă… - A, belea! De abia aștept să ajung la mare… Cică e o vreme de zile mari… Bănuiesc că și tu mergi tot la mare… Nu? Să mor io că îmi vine să-mi bag singur un pumn în față… Vorbesc de parcă aș da un interviu sau de parcă citesc de pe vreo fițuică… N-ar strica să-mi fac o fițuică pentru agățat… Poate așa avea mai mult succes și prestanță. - Da. Mersi mult pentru foc, zise năluca și plecă înspre compartimentul ei în ușa căruia se ivise titularul, adică gagiul care avea să se bucure în curînd de rotunjimea fundului și sînilor ei… Nu înțeleg de ce natura asta e atît de nedreaptă… “Puișorul” blondinei este un pic mai frumos ca moartea, ce mama mă-sii vede chioara asta la el. Draga mea, nu mă meriți dacă umbli cu puchinosu’ ăsta care încă se mai îmbracă în foiță Adidas stil MC Hammer. Ești o… proastă, îmi veni repede în minte și întorc felinarele către cealaltă parte a culoarului. Hopa! O roșcată fumează. E singură. E ea cam slăbuță, nu prea are țîțe, dar are o față de păpușă. Ia să mai stăm vreo cinci minute poate apare și titularul sau locțiitorul de titular… Au trecut cele cinci minute… Oare ce să fac? M-aș duce la ea, dar ce să zic să nu par tîmpit… Þigări mai am, doar m-a văzut cînd mi-am desfăcut pachetu’… ar trebui să merg la ea. Mă urăsc atunci cînd gîndesc în termeni comuniști ar trebui, ar fi bine dacă, indicat este să, e imperativ ca… Dar… Mai bine că s-a dus în compartiment. Din cauza ei nu o vedeam pe ailaltă din fund care e mult mai mișto. Roșcata nici nu se compară cu spălăcita asta nebunatică. Îmi place că e ușor pierdută în peisaj. Adevărul e că are ce vedea, draga de ea. Cred că e o fire romantică. Privirea ei se aruncă din tren visătoare. Printre nori. Acolo îi e locul. Încearcă să mai și clipească. Pleoapele însă încearcă să o ademenească parșive cu iluzia unui somn adînc. Nu va dormi. Frumusețea nopții și gîndurile o vor lovi ca valurile mării în tîmple pînă va uita de ea și… E un cer senin ca sufletul de bebeluș, iar trenul parcă nici nu merge. Somnul fără vise al lumii îngheață sub noaptea în care fumul de țigară trage o dîră amintind că eu și… spălăcita nu dormim. Îmi place că e sensibilă, ușor melodramatică, dar așa le stă bine femeilor… Ce ar fi dacă aș intra în vorbă cu ea?… Bine de intrat în vorbă cu ea pot intra, dar ce să-i zic? Să o întreb ce a mai făcut Marimar sau vreo altă telenovelistă de talie mondială? Sau ce, pana mea? Ce-ar fi dacă…, dar asta nu fumează… Dar dacă fac pe prostu’… și încerc să îi cer o țigară? Vorba lu’ mama, prost rămîn, dacă fac pe prostu’… Aș putea să mimez poezia din atmosferă. Și cînd nu se așteaptă să îi propun indecența de a fuma cu mine o țigară. De a bea o cafea. De a gusta din noaptea asta lichidă și dulce din sticla de apă plată. Poate nu-i place cafeaua rece… Ar fi o proastă. Rece, e mult mai sănătoasă. Þigara dintre buzele cărnoase îmi semnalizează fericirea, ce-i drept scurtă, de a o săruta. Întotdeauna femeile au avut un imbold de a-și vîrî în gură obiecte sau lucruri feminine: acadele, țigări, floricele de porumb, semințe etc. Poate că după ce a greșit la faza cu măru’ ăla din rai, Eva a început să-și revizuiască încet-încet comportamentul și s-a orientat către lucruri feminine, renunțînd total la tot ce însemna masculin, inclusiv la singularul de la neutru… E clar… La mare o să beau ca prostu’ și ca să nu pic de prost în fața băieților o să mă dau faultat de ori de cîte ori s-o întîmpla să dau peste vreo duduie. Dar cine știe poate după ce beau mai mult îmi vine și tupeul de a mă da la gagici și … Parcă văd că o să mă trezesc cu atîtea refuzuri de nici nu le pot duce. Femei, vine Ursanu’ la mare! Zeul iubirii ajunge în două ore la destinație. Pregătiți-vă, faceți-vă frumoase, că nu vă ia în carul lui aurit așa, nedormite și șifonate, cum vreți voi. Sublimați-vă, dragele mele, că așa e frumos și bine. Lăsați poezia să înceapă cu buzele voastre întredeschise la modul inutil, ca în așteptarea unui sărut. Chinuiți imaginarul hormonal plimbîndu-vă lasciv limba peste ele și zîmbiți la camera de luat vederi cu gurile umede și fierbinți. Babulaine, Tachito, Colonele, Sebane, Miță pregătiți berile și femeile că vin cu o foame în mine de … cred că mut Costineștiul la turci. Prietenii mei de-o viață mă așteaptă! Dragii de ei! Băieți, toată lumea e a noastră, ce pana mea! Urlă animalic eul freudian ascuns de indecența nopții într-un nor de fum. Visele se sparg în cioburi rotunde în formă de sîni, fese, picioare, buze… În vise femeile nu vorbesc. Nici măcar nu există. Eu exist. Eu sunt cel care le crăcănează și … le explică profunzimile inexplicabile, abisale ale nopții. Acolo, la cîțiva centimetri sub buric, îmi lipesc urechea păcătoasă de ultimul colț de umbră. Din străfundurile ființei ei răsună ecouri triste. Peștera lumii a mai fost călcată de picioare străine, de mîini transpirate și … Plonjez peste sîni. O altă poveste zgîrie întunecimea nopții. Două sfîrcuri rozalii privesc tavanul trecînd prin ochii mei și lipindu-mi hipnotizant ochii la ceafă. Mă tem să le ating. Poate că mă vor tăia în mii de bucăți și mă vor arunca peste lume. Mă ghemuiesc rebegit și speriat de atîta frumusețe peste buricul ei. Corpul ăla ireal mă primește cuprinzîndu-mă din toate părțile. Sunt înconjurat de frumusețe. Și carnea îi arde. Și buzele spun sunete. Și urechile nu aud nimic. Trezește-te odată sau nu te vei mai trezi niciodată. Nu-i decît un corp. viața lui nu e o poveste, e un pasaj descriptiv. Un delir tîmpesc din care nu poți ieși decît atunci cînd îți vei mai aprinde o țigară. La urmă, un ghemotoc de scrum. Nu știu exact, eu fumez sau eu sunt scrumul care cade ușor pe linoleumul murdar. Cred că starea mea de acum mă face să mă simt mai degrabă scrum decît… decît ce? Decît țigară, cred… Intru în compartiment. Toată lumea doarme. Io tremur tot de emoție. Simt o gheară în piept… Poate am fumat cam mult. Am shortul pe mine, pentru că, de cum ajung, am de gînd să intru în mare… Și ea în mine(?)… Bogdan a rămas la Brașov. La fel și frustrările lui. Singurătatea altora doare atunci cînd soarele începe să mijească. Cînd încep o nouă zi în mijlocul violatorilor de singurătăți. Ceilalți sunt singuri în visările lor. Liniște. Trenul îți imprimă un ritm propriu gîndurilor. Încet-încet te ridici. Praful, murdăria, mirosul de transpirație și de ceapă rămîn în urmă. Ești tu însuți un vis. Nu te vei trezi niciodată, îți spui. Ai sentimentul că scrii o carte cu gîndul. Ai sentimentul că gîndești în cuvinte, nu în senzații, impresii, temeri, angoase, trăiri intense… tu însuți devii un text răspîndit pe linoleumul nopții. Pleci spre budă. Nu ți-a picat bine ciorba aia de burtă mîncată în Ploiești. O duhoare incredibilă, dîre de căcat, miros parfumat de urină de femeie. Îți este imposibil să te așezi pe tron. Te gîndești la o poziție confortabilă. Te crăcănezi și de la înălțime te caci peste o noapte care începe să te urască. Nu-i mai aparții. Latura asta căcăcioasă a ta nu poate visa. Mirosul tău face cunoștință cu mirosul budei. Povestea mirosurilor. Un mister în care nu am de gînd să mai stau. Pe culoarul lung și puturos apar umbre… La Brașov plouă. Se spală străzile de amintiri. Trecutul se va șterge sub noroiul de pe trotuare, iar vechiul va renaște cu forțe proaspete într-un nou destin. În minte îmi sună obsesiv melodia Gloriei Gainer I will survive! Asta a fost melodia adoptată a turneului băieților. Io nu fusesem cu ei. Facultatea și prostia m-au împiedicat să-mi petrec juma’ de an împreună cu băieții, prin toate discotecile, prin toate orașele, în (im)postură de promotor. Adicătelea m-aș fi zbenguit în spatele prietenilor mei de la HiQ, îmbrăcat cu un tricou Piaggio, aș fi dat premii… Și aș fi cunoscut o groază de fete frumoase, parfumate și zglobii. Asta e! nu am fost… Nu mai știu de cîte ori ți-ai reproșat în gînd ratarea turneului! De nenumărate ori ai încercat să te imaginezi în mijlocul petrecerii povestind gagicilor la urechi, glumind și rîzînd. Mergînd la agățat cu Babu și Sebanu’ și… Trăgînd băute adevărate cu gașca pînă în zori de zi. Vorbind cîte în lună și în stele. Întorcînd pe toate fețele viața și, apoi, așezînd-o pe genunchi, trăgîndu-i o sfîntă mamă de bătaie la curu’ gol… Pentru că noi suntem ăia care mută munții la mare și marea la munte… Merinu’, tour managerul de la HiQ, a versificat hitu’ verii într-o manieră personală, parcă știind că ăsta va fi botezul meu dat de gașcă. M-au botezat golanii într-un club din București, parcă în Maxx. E mișto ce poți face cu mici gesturi care, fie numa’ dîndu-ți impresia de băgat în seamă, te fac să zbori ca un copil pînă în clasa a cincea. Atunci i-ai cunoscut pe Miță, Tzake, Sebanu’, Raoulchen și Florin. Pe Babu îl știai dintr-a doua, doar sînteți vecini de bloc, ce dracu’! Visezi o lume atît de diferită de asta de azi, în care poți să te refugiezi ori de cîte ori ești cu adevărat singur sau speriat. Privești prezentul și viitorul ca pe un lung șir de întîmplări ancorate într-o vîrstă plină de soare și de zîmbete și de povești și de... noi. O gașcă unică și nemuritoare. Cu o poveste impresionantă și autentică. Visezi meciuri de handbal, fotbal, chefuri, bilețele de amor, “cereri de prietenie” și stîngăcii suave în momente în care buzele trebuiau să explice ce e un sărut… O poveste ce continuă să se scrie. Tot cu noi. Puțin schimbați. Chiar dacă ne-am schimbat locul de joacă ceva mai departe de cartierul nostru, adică la… mare. În dimineața asta începe un nou capitol din istoria mea personală. Sorinel, astrul, începe să dea semnalul de începere a unei zile noi, iar razele lui portocalii desenează mii de labirinturi în praful geamului. Natura se îmbibă de romantism. Lumea își reprimește corpul pierdut în timpul nopții. Ochii lovesc neîncetat dincolo de cuvinte. Și ziua își are poezia ei. O poezia mută. Descriptivă, impersonală… Cuvintele redevin vorbe. Singurul lor scop este ăla de a fi auzite, de a naște altele în gura celuilalt, de a alunga tăcerea care mă face atît de singur încît ajung să cred că lumea s-a sfîrșit… O picătură de rouă umezește geamul. Marea a plîns singură toată noaptea… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate