Toamna, porțile miros a rugină și se închid mai greu.
După ploaie, asfaltul își expune crăpăturile ca pe niște vene: grăbit fiind, le vezi desfăcându-se și unindu-se iar, într-un complicat joc caleidoscopic.
Așa erau și zilele acelea - ca niște ițe capricioase și imprevizibile, împletindu-se și răsfirându-se după bunul lor plac. Venea frigul, mirosea a umezeală și a pământ, umbrarele de viță de vie se răreau. Oamenii împrumutaseră ceva din mișcarea măruntă a ploii, vorbeau rar și se retrăgeau înspre ei, cu gesturi lente, ca de crab. Aliniate grav, cu igrasia și acoperișurile lor ude, casele deveneau atunci mai importante ca de obicei, erau tăcute și parcă mai solemne.
Venise vremea după-amiezelor lungi, cu crengile zbătându-se tăcut la geam, cu penumbra coridoarelor reci și podelele de scânduri scârțâind sub preșurile rărite. Era vremea să stai în pat și să asculți îndelung ceasul, să observi cotoarele rupte ale cărților de pe raft, gâtul lung al sticlelor din vitrină, bucătăria cu alama ei murdară și galoșii grei din prag. Atunci ieșeau la iveală fotografiile vechi, ascunse în cutii de pantofi, pieptenele de os și pachetul de cărți slinoase, redescoperite cu înfrigurare prin sertare, veleanțele grele și madrațurile puse la naftalină.
Oamenii vorbeau cu timpul, cu mobilele și cu pereții, pipăiau tocul ușii, măcinat de cariu, priveau tablourile de familie în tonuri sepia și măsurau viața cu altă măsură.
Toți cei ai casei, viii și morții, ședeau împreună la masă, își împrumutau gesturi, obiceiuri și fragmente din traiul de odinioară. Stăteau picior peste picior, cu scaunele ușor trase înapoi, în fața aceluiași serviciu de cafea, atingându-l solemn, cu gesturi măsurate, generație după generație.
Era mai frig, luasem un pulover pe gât și o ascultam pentru prima oară cu atenție pe femeia în vârstă, ce-mi povestea iarăși și iarăși despre călătoria ei la Praga și la Karlsbad, priveam cu atenție pozele vechi - uite, aici era ea, cu cățelușa sa, care primise un premiu la expoziția de la Viena - îi făcuse și un tablou, o pictură care se înnegrise de abur și de fum, pe peretele din bucătărie. Aici era ea, în palton cu guler de blană, alături de domnul cu țilindru și baston gros, cu măciulie. Amândoi aveau ochii albaștri sau poate transparenți, așa parcă arăta imaginea și nu se știe dacă erau fericiți.
Urmăream modelele complicate de pe serviciul de cafea al familiei și ascultam povestea cu mare atenție, cu voluptate chiar și mă mira că nu mă interesase deloc până atunci. Căutam cu disperare să disting în imaginile vechi numele firmelor, inscripțiile de pe tramvaie și mărcile automobilelor.
Erau ei, erau foștii proprietari ai casei, trăindu-și viețile în încăperile-nalte, care azi se degradează lent. Ascult povestea lor, sau poate o creez eu însumi, în timp ce apa își face loc printre țigle, pătând tavanul, preșul de la intrare este mereu ud, iar chioșcul din grădină a putrezit de tot.
O urmez pe femeia bătrână în bucătărie, ea râde ciudat și continuă să-mi vorbească. Ca și când m-aș fi aflat în spatele unei oglinzi vii, o văd aievea, pe când era tânără și frumoasă - fără îndoială, așa cum o cereau canoanele timpului, cu sprâncenele arcuite, pielea albă și un aer nesănătos, de păpușă cu cap de porțelan. Părul, altădată strâns cu o eșarfă garnisită cu evantai de pene, i s-a rărit de tot, iar picioarele i s-au umflat și o dor.
În bucătărie mirosea a rachiu, a dulceață și a mucegai. Privesc cu atenție fiecare cotlon și-l lustruiesc cu privirea, adăugând încă un strat peste imaginile care le-au fost familiare și altora: dulăpiorul cu porțelanuri, lavoarul cu cana ciobită, râșnița de cafea și mușamaua crăpată, aflată acolo de când lumea. Mă simt bine, știindu-mă acceptat în acest univers domestic.
Bătrâna își continuă povestea fără sfârșit și mă gândesc că, odată, ar trebui să aștern pe hârtie ce îmi spune. Afară plouă încet, din curțile învecinate se iscă aburi, iar girueta de pe acoperiș se rotește mereu, întoarsă când spre apus, când spre răsărit, când spre pace, când spre război, spre fericire, boală, singurătate, spre vremuri de nebunie sau de înțelepciune.
Sunt împăcat cu mine însumi și, ridicându-mi gulerul hainei, zâmbesc, în sfârșit, cu un zâmbet de dincolo de timp.