Amintirile curg, firesc, către un izvor efemer, îngropat în adâncurile ființei. Se succed fals, într-un ritm organic, din prezentul verosimilității, în trecutul obscur ce ne precedă. Sensul lor ne derutează viețile ce converg mereu către un viitor incert. Un viitor construit pe baza percepției noastre despre posibilitatea unei continuări… despre speranța unei transmutări… despre iluzia unei veșnicii ascunse într-o clipă… Clipele însă pot oricând să se stingă pe o boltă ticsită de stele moarte. Norii pot oricând să ne acopere lumina, trecându-ne în necunoscut pentru eternitatea statică de jos. Un Apus reprezintă nevoia ciclică a Universului de a ne aminti de propriul nostru sfârșit, ce nu va fi niciodată îndeajuns regretat de stelele plângătoare ce se vor risipi gonite de un Soare infam al altor noi. Un „noi” prea înstrăinat pentru a ne putea consola cu perpetuarea lui ciclică.
Cine crede că apusul vaporos al nopții va fi urmat de răsărit ? Viețile noastre se încheie cu fiecare apus, iar nopțile ne transced clipele în amintiri ireale, alterate… Suntem niste existențe fantomatice a căror singură sclipire de viată este clipa prezentă, îngropată în țesuturile descompuse ale amintirilor… Sfârșim cu acea sclipire ce-și consumă strălucirea din corpul opac al amintirilor, în putreziciunea care dezgustă orice altă existență ce se imaginează vie. Ființe de o zi, ființe de o clipă. Aceștia sunt zeii cărora ar trebui să ne închinăm, în fața cărora ne amintim ca suntem niște… proscriși ai efemerului.

Notă : Curgeri efemere, 20 iunie 2004