agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-29 | |
Mircea URIAN
SINAGOGA To Simon Marsden, the Photographer of the Mystery http://www.marsdenarchive.com/images/library/MA-C-122_t.jpg «Nebun am fost când m-am decis — cu frenezie — să plonjez în misterele cărora omul nu le-a pătruns nicicând semnificația.» H. P. Lovecraft, Hypnos * Amintirile copilăriei și ale adolescenței îmi sunt tulburate uneori de viziuni grotești, de invazii ale unor curenți malefici vehiculați de oceanele de spaimă ale trecutului, cu răbufniri îngrozitoare de orori și consecințe incalculabile, cu urmări nefaste și coșmaruri reiterate. Anul acela, 1963, debutase cu îngrozitoare semne și premoniții sumbre, cu avertismente apocaliptice. Împlinisem atunci șaisprezece ani și orizontul vieții mele se îmbrăca în coloratura sinistră a ceea ce avea să fie dominanta vieții mele. De dincolo de oceane, năvăleau în orizontul nostru, întunecat deja de crudele realități existențiale și de sumbra prefigurare a viitorului, valuri de pesimism cosmic și de tragică rememorare a deșertăciunii trufiei umane. Perla de mare preț a Americii dispăruse în adâncurile acelei furtunoase Mare Tenebrarum ducând cu ea obișnuitu-i tribut de jertfe umane ce constituiau acum deliciul formelor monstruoase ale dezintegrării universale. Locuiam pe atunci într-un orășel modest, ce se lăuda totuși cu câteva edificii aparținând altor timpi și pe care deșertăciunea prezentului mohorât nu le putuse eluda. Orașul avea una din cele mai frumoase sinagogi pe care mi-a fost dat vreodată să le văd. Construită probabil la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o vreme în care lumea se mai putea numi normală, în care războaiele existau dar genocidul nu fusese încă inventat, sinagoga se înălța, mândră, la mare distanță de casa noastră. De departe, mă atrăgea cu arhitectura ei ciudată, misterioasă, cu acel ceva al inefabilului ce nu poate fi surprins în cuvinte, cu acea aureolă de taină de nepătruns cu care trecutul ne vrăjește atunci când prezentul pustiu nu ne oferă nici o consolare. Trecusem de câteva ori prin apropierea ei, fără să am multă vreme posibilitatea să-i vizitez interiorul, până în ziua când unul din colegii mei de clasă îmi propuse să forțăm pașii destinului. Am pornit la drum, dornic să o văd de-aproape. Pe măsură ce urcam colina care ducea-ntr-acolo, pe măsură ce ne apropiam, sinagoga se prefigura tot mai limpede, până ce am ajuns la poarta ei. Și atunci am văzut-o. O mai văd și acum. Astăzi, ochii mei lăuntrici îi reconstituie arhitectura și îi întregesc imaginea. În fața mea un gard care nu înconjoară nimic. O poartă metalică care nu se închide și nu se deschide, și care nu dă spre nicăieri și spre nimic. Vârfuri ascuțite își așteaptă victima pentru a o trage în țeapă și a o propulsa spre zei htonici și ahotnici de mesaje criptice. Îmbietoare, și în același timp ostilă, o clădire sumbră, sinistră, macabră, cu un copac desfrunzit și crengi orizontale ce evocă trunchiul unui crucificat se înfățișează privirii. O planetă moartă, care-și crucifică Dumnezeii, sau îi devorează cu lăcomie, ca pe niște obiecte de unică folosință, nu ar fi arătat mai pustie. O cumplită senzație de vid, dar un vid înghețat și amorf, exterior și interior, în care totul e nimic și care totuși există prin ceva. Un vid ridicat la putere, la pătrat, la cub sau, poate, la sferă, căci aici legile nu ființează și nu funcționează, iar omul e strivit de imensitatea și intensitatea ororii. Logica e depășită de ceva ce nu aparține acestei lumi. Ziduri înalte care nu ascund nimic, și după care totul e ascuns, mistere care incită prin absență și în care prezența nimicului e mai apăsătoare decât orice altceva. Stânci sure cu striațiuni de circumvoluțiuni umane străjuiesc o intrare pustie prin care doar vântul pătrunde cu ecouri de aripi de liliac, moi și nehotărâte ca viața însăși, înfiorând ridurile accentuate ale pereților și evocând sinistre inscripții din veacurile de demult ce nu așteaptă altă îndurare decât aceea de a fi descifrate. Domnia ororii și a terorii e absolută, iar tăcerea apăsătoare strivește mai mult decât tumultul nebuniei. Lumini tenebroase care nu slujesc la nimic își proiectează razele negre ca niște gheare de corb iluminând făpturi care au dispărut demult. Pereții, reci și triști, mustesc a ceva negru și descompus, până când mâna întâlnește o scurgere cleioasă, de parcă pereții, până atunci solizi, se transformaseră într-un burete absorbant ce cuprindea straturi de materie lichidă ivindu-se de sub scurgerea timpului. Pe fundalul cerului muribund, o corolă crepusculară se căznește să reînvie gloria apusă. Moartea însăși ar fi de dorit căci ea ar însemna totuși o prezență, în vreme ce aici nu e posibilă decât absența. Pășesc cu fereală temându-mă să nu-i strivesc pe morții absenți. I-aș dori pe toți aici, să populeze cu ceva tăcerea. Dar morții nu învie. Și nici nu-și fac simțită prezența căci ei nu există. Vidul nu cunoaște populații și nu acceptă concurență. E stăpânul a toate și domnește singur, căci numai singurătatea e puternică. Orice intruziune e interzisă și aici totul se stinge, se șterge. Pe jos, în grămezi uriașe, cărți cu inscripții ciudate zac în straturi pe care doar vântul pustiului le mai răsfoiește. Mă plimb printre ele și aud în clipa aceea un fel de muzică neagră, sumbră, ce îmi pătrunde sistemul nervos și-mi aduce din depărtări abisale ecoul unor voci care îngână o melopee a altor lumi. E parcă un cor de ființe care-și trimit spre mine vocile lor, voci vătuite și gâtuite, care acum nu se mai fac auzite în lumea din afara mea. Îndemnat de aceste voci ale tăcerii, transformat eu însumi într-o cutie de rezonanță, ca o raclă în care se sting ultimele sclipiri ale vieții, mă aplec și culeg o carte de pe jos, la întâmplare, și o vâr în buzunar. Coperta ei neagră e marcată cu semne și inscripții ciudate ce evocă scrierea de pe alte planete. Amân pentru mai târziu descifrarea ei, căci acum acest lucru mi-e cu neputință. Nu cunosc tainele încifrate în literele ei magice, negre, opace, și aștept ca timpul să-mi reveleze valurile oceanului tenebros închis între scoarțele ei. Așa mi se înfățișase mie cărarea și căutarea. Templul populat cu absolut e domnia macabră a non-existentului în care totul și toate nu există, deși ființează, iar ecuațiile descompunerii se clădesc pe valuri de îndoieli și noiane de incertitudini. Conștiința absolutului e bazată pe prezența vidului și clădită pe speranțele neîmplinirii. Închei aici Rândurile Neîmplinirii și deschid Cartea Nerealizării. Dar primul capitol e gol, iar ultimul pe care l-am scris nu poate fi descifrat, căci omul e doar un ghem de contradicții, și nu știi care capăt trebuie apucat. Vrând să încep, mă apuc să închei. O, Neîmplinire, cât de completă ești întru deșertăciunea ta! * Întors acasă, am așteptat să treacă ceva timp, și abia apoi m-am apucat să descifrez cartea misterioasă. Nu cunoșteam literele ebraice și a trebuit mai întâi să învăț niște rudimente ale alfabetului pătrat. Nu aveam noțiuni clare despre vocalizarea textului, lipsit complet de ajutor cum eram. Am purces la treabă prin deducții, încercând să potrivesc sub consoanele semitice semnele-vocale care lipseau, potrivindu-le după știința mea, prin tatonări și încercări trudnice. Stăteam aplecat deasupra mesei, copiind de zor într-un caiet gros rezultatul experiențelor mele de vocalizare, și fără să-mi dau seama cum, am început să îngân cu voce, când mai joasă, când mai puternică, cuvintele enigmatice. Copiasem câteva coloane cu semne cărora le adăugasem o ipotetică vocalizare, și începeam în clipa aceea să resimt o ușoară oboseală. Vrând să continui, să nu mă las doborât de trudă, m-am încordat și am rostit cu voce și mai clară improvizațiile de vocalizare. Am simțit atunci cum, în și din adâncurile ființei mele, în și din zone care nu țin de organism, se desfac parcă niște zăgazuri, ca un fel de erupție interioară de energii nedefinite, un fel de implozie a ceva cumplit și nelămurit, o suferință ce încerca să debordeze, închisă cum fusese în domenii ce-mi erau până atunci complet interzise. Părea, în clipa aceea, faza pregătitoare a erupției unui vulcan, un vulcan lăuntric, o lavă care se trudea să iasă la suprafață, o magmă infectă și neagră, cu inflexiuni și vibrații de durere cumplite, așa cum nu mai resimțisem niciodată. Am văzut cum din adâncurile făpturii mele țâșnea spre suprafață un ocean sumbru, un torent negru care se manifestă pe plan material și fizic cu o violență neobișnuită și în vreme ce, cuprins de spaimă, mă ridicam de pe scaun, plutind parcă în spațiu, oceanul lăuntric răbufni la suprafață sub forma unei coloane de sânge care mă potopi pe gură și pe nas. Și în vreme ce mă prăbușeam peste cartea rămasă pe masă, târând în căderea mea și masa și caietul, simții o lovitură cumplită în spate, ce mă proiectă pe jos, și în nesimțire. Am vrut să mă ridic, și parcă, după o vreme, am și reușit, și, căznindu-mă să nu țin seamă de durerea ce-mi sfredelea spatele, m-am străduit să-mi îndrept coloana. Împleticindu-mă, am făcut doi pași și încercând să-mi vin în simțiri, mi-am continuat drumul pe care tocmai, din cauza căderii, îl pierdusem. Mergeam mânat doar de gândul că trebuie să continui ceea ce voiam să fac și ridicându-mi ochii rătăciți și tulburi m-am îndreptat în direcția pereților sumbri din fața mea. O coloană de creaturi sinistre, descărnate, scheletice și macabre se întindea înaintea mea, iar eu le urmam, pășind anevoie, împleticindu-mă din cauza loviturii pe care-o primisem. Erau ființe dintr-o altă lume, pustie, cum pustii erau și ele. Se întindeau într-o coloană cumplită, de la un pol la altul, de la est la vest. Formau și deformau o cruce gigantică care cuprinsese în îmbrățișarea brațelor ei lumea întreagă, iar în centru, la intersecția celor două dimensiuni, verticală și orizontală, o clădire macabră, cu coșuri multiple, revărsa torente de fum negru-cenușiu înțepător, cu erupții malefice și degradeuri de duhori indescriptibile, cu porți gigantice, deschise larg cât neantul, și prin care turma scheletică intra. Intra și apoi ieșea sub formă de nouri cenușii ce se înălțau spre un cer potopitor, prin ale cărui alte porți, îmbietoare și ostile în același timp, o divinitate macabră, fioroasă, și cumplită în impasibilitatea ei hieratică, părea să contemple, impasibilă, defilarea de orori. Era divinitatea primară, hibridă și hermafrodită. Și coșurile acelea infinite pătrundeau până în nările ei hrăpărețe hrănind-o și întremând-o parcă cu fumigațiile suferinței. Am pătruns și eu în clădirea ororilor. Și în vreme ce dispăream în pustiul din înalt, în acele vortexuri și forcepsuri ce mă smulgeau și mă chinuiau, simțeam cum mă metamorfozez în coline putregăinde și lacuri de o musteală cleioasă, în mlaștini fetide cu răbufniri neîngăduite și neîngrădite de vulcani sângeroși, într-o lavă de durere și de suferință cosmice ce-și cerea dreptul la erupție. * Când mama se întoarse acasă după o zi de trudă, mă găsi în mijlocul camerei. Zăceam într-o baltă infectă de sânge negru-roșiatic, printre niște movilițe de cenușă, cenușii-gălbui, ce duhneau cumplit a descompus și a mucegai. Înnebunită de spaimă și cuprinsă de disperare la gândul că cineva mă asasinase (atât de mult sânge cursese din mine, că umpluse camera și se întinsese în straturi groase sub mobile și pe sub paturi), strigă după vecini, și reușiră cu toții să mă târască până la spital. M-au târât, atât de greu devenise trupul meu în ciuda îngrozitoarei cantități de sânge curs și scurs. Am zăcut internat șase săptămâni, săptămâni în care trupul meu, deși dădea semne discrete de viață, refuza să colaboreze cu lumea și dorea să se refugieze în acele zone ale inexistentului în care strădaniile științei sunt ab initio sortite eșecului, dacă ceva nu te împinge să cobori din nou panta, ca apoi să urci colina blestemată Ruinenberg de pe care povara se rostogolește la vale. Aparatura radiologică, destul de primitivă, de pe vremea aceea, evidențiase în adâncurile trupului meu o crevasă, sau mai exact o cavernă, dar care, deși foarte mare, nu putea explica, în ciuda tuturor strădaniilor doctorilor, erupția de sânge negru, urât mirositor, și mai ales cantitatea pe care niciodată trupul unui om nu o poate cuprinde. Bălțile de sânge reprezentau o sfidare la adresa medicinei. Uimiți de lipsa lor de explicații pentru tot ce mi se întâmplase, medicii clătinau din cap și rămâneau muți în fața dovezilor citologice și hematologice care atestau că tot acel sânge negru, curs și scurs din trupul meu, era efectiv al meu, deși analize ulterioare găsiră în el și urme de celule animale, nu numai cele de proveniență pur umană. * Anii siniștri au trecut, dar ororile trăite m-au urmărit cu umbrele lor, până când, la un sfert de veac după cele întâmplate, cărți ciudate, scăpate de sub rugurile interdicției, mi-au căzut în mână și m-au obligat să retrăiesc, dar acum la alt nivel, experiențele cumplite ale adolescenței. Anul 1988 îmi rezervase bucuria de a găsi, într-o hrubă înțesată de vechituri ebraice, o carte, care, deși semăna cu cea culeasă și aleasă de mine de pe jos în sinagogă, era totuși alta. Era alta, căci avea acum și textul tradus al misterioasei ediții, textul cumplit pe care-l consultasem în 1963 cu efecte atât de funeste. Îi dau aici titlul complet așa cum l-am copiat mai târziu din lucrarea în limba română și ebraică al lui A. S. Gold: Ordinea rugăciunilor pentru toate zilele anului. Ritual complet, sistematic întocmit pentru uzul Familiilor și în special pentru uzul Școalelor Israelite din țară, cuprinzând textul ebraic cu îngrijire corectat, traducerea în limba română, titluri corespunzătoare la fiecare rugăciune sau binecuvântare în parte, schițe asupra originei tuturor rugăciunilor și asupra autorilor lor, însoțite de notițe liturgice, cronologice și istorico-literare de A. S. Gold, fost grad. Rabin, Predicator și Profesor de la Seminarul rabinic din Alsația-Lorena, diplomă de capacitate de la Academia de Teolog. Isr. din Viena, fost profesor la “Gimnaziul Evreesc” din capitală, fost director al școalei “Luca Moise” din Ploești și al ziarelor “Fraternitatea”, “Apărătorul” și “Vocea Sionului”, Craiova, Editura “SCRISUL ROMÂNESC” S. A., s. a. Și regăsesc aici textul ciudat care era cât pe ce să mă coste viața. Îl adaug acum altui text, de astă dată ajuns și adus la mine din Franța. Și numai aici și acum, hic et nunc, găsesc explicația tuturor fenomenelor misterioase care erau cât pe-aici să-mi îndolieze mama și familia. În anul 1971, un percuționist evreu din Avignon murea în condiții misterioase și brutale, și asta în urma rostirii Kaddish-ului arameic, rugăciunea funebră ebraică, fără protecția rituală necesară. Căci textul precizează: «Cel ce se roagă singur… nu zice nici Kaddish nici Kedusha.» Atunci am înțeles că nepriceperea mea întru cele ale limbilor ebraică și arameică îmi salvase viața. Neștiind și neputând vocaliza textul funebru, l-am aproximat, iar invazia forțelor trecutului, cu cortegiul lor de suferințe și orori de nedescris, nu reușise să mă distrugă, ci mă folosise doar ca pe un medium prezent pentru dureri străvechi, ce datau din vremuri imemoriale, suferințe care urcau până în vremea Templului din Ierusalim, și chiar mai departe, acolo unde sacrificiile de animale și tot acel ceremonial negru al sângelui vărsat antrenase alte suferințe și alt sânge. Dar, preț de o clipă, trupul meu devenise o ecluză prin care lumea celor morți comunicase cu lumea nostră și mă alesese pe mine ca purtător al unei suferințe ce strigă din infinit către deșertăciune. 29. 06. 2004 *** |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate