agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3359 .



Asa a fost atunci...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [donek ]

2004-07-14  |     | 



Așa a fost atunci…

Am plecat împreună spre Iasi, unde trebuia să te înscrii la facultate. Drumul a fost lung, înfierbântat de soarele care lovea nemilos vagonul personalului mult prea leneș. Eram amândoi copleșiți de căldură. Nici nu mai vorbeam. Stăteam doar cu ochii pierduți prin lanurile de porumb care defilau prin fața noastră. Nesfârșite lanuri de porumb. Din când în când îți lăsai tâmpla pe umărul meu și încercai să ațipești, dar desele opriri ale trenului nu te lăsau. Era doar un personal… Mergeam, tu cu spranța că va fi bine, eu cu gândul că ce voi face dacă te vei muta în Iași… Dar m-ar fi bucurat bucuria ta de a reuși la facultate. Erai tăcută. Așa ai fost mereu… Vorbeai puțin și când o făceai îți alegeai cuvintele cu atenție… Mă priveai din când în când cu ochi mari și albaștri. Încercam să înțeleg ce simți, ce gândești. Știi prea bine că eu nu am avut niciodată o părere prea bună despre mine. Oricum îți eram recunocător că din atâția alții m-ai ales pe mine să îți fiu aproape. Era prea devreme să înțelegem ce simțeam unul pentru altul. Ne cunoșteam de mult, doar tangențial. Ne-am întâlnit cu adevărat într-o zi de iunie, ploioasă. După ce am discutat una, alta, (eram neîndemânatic), ne-am despărțit îm stația de autobuz, mi-ai atins obrazul cu vârful buzelor, atunci m-ai privit cu ochii aceia mari și albaștri și mi-ai zâmbit în timp ce te urcai în autobuzul care te ducea acasă. Dacă ai știi ce a însemnat pentru mine zâmbetul acela. Nu știi câte nopți de nesomn m-a costat zâmbetul tău. Nu știi câte ore am petrecut în stația de autobuz unde obișnuiai să cobori pentru a merge în centru, așteptând să te văd, chiar dacă în ziua aceea nu puteai să vii.
Trenul ne clătina încet, din ce în ce mai încet… Apoi am ajuns în Iași. Aglomerație mare, asfalt încins. Drum bătut pe jos până în Copou. Am intrat în clădirea mare a Universității. Acolo cozi imense la birouri. Am stat, am așteptat, tu obosită, dar zâmbind… Eu încurajându-te din priviri. Sute de alți inși se foiau nervoși și agitați pe holurile acelea înalte și reci. Sumbră clădire… Era cald și mă stăpânea un sentiment de nesiguranță. Mirosea a petrol (probabil de la vopseaua cu care era trasată dunga aceea comunistă și neagră de la baza pereților.) Erai atât de frumoasă, așa cu părul tău auriu împletit, îmbujorată de căldură, zâmbind… Așa a fost atunci…
Eu am plecat înapoi, spre casă cu același tren, în aceeași zi. Tu ai rămas acolo pentru examene. Poate trebuia să pierd trenul acela.
Acasă am ajuns încă pe lumină. Nu era prea târziu. Am ieșit să mă plimb, undeva prin oraș, nu conta pe unde. Erai departe. Eu eram singur. Eram dezorientat. Obosit. Nu știam dacă voi suporta gândul că vei fi departe. Pentru că tu învățai bine și cu siguranță intrai la facultate.
Atunci, pe când mă plimbam printre blocuri, ajungând fără să îmi dau seama în alt cartier, ea m-a văzut. M-a oprit și m-a întrebat ce e cu mine. Ce să îi spun?! Ce să îi spun ei, care era cea care cu un timp în urmă îmi rupsese inima în bucăți? Ce să îi mai spun?… Firește, știa că suntem împreună, că ai plecat la Iași, că am fost cu tine… și restul.
Ne-am plimbat până în parc și acolo ne-am așezat pe o bancă. Mai târziu mi-am dat seama că era banca unde obișnuiam să stăm duminica după amiaza când tu ieșeai de la pregătire. I-am spus că sunt dezorientat. Că ai plecat, că vei intra la facultate și va trebui să stai în Iași. Ea nu mi-a zis nimic… mi-a luat mâna în mâna ei și mi-a mângâiat degetele. Așa cum obișnuia odinioară…
Mi-am lăsat fruntea pe umărul ei. Eram obosit de atâta drum și atâtea gânduri. Mi-a ridicat încet bărbia și m-a sărutat ușor pe buze. Am închis ochii. Am cedat și am sărutat-o. S-a uitat lung la mine fără să îmi spună nici un cuvânt. Tu erai departe. Ea era aici lângă mine. Am cedat. Te-am pierdut… Se întunecase deja, dar eram în afara timpului. Inima îmi era strânsă în pumni de gânduri și simțăminte contradictorii. Dar eram prea tulburat ca să le mai discern. Ne sărutam prelung, așa cum făceam odinioară. O strângeam în brațe și îi simțeam sânii zdrobindu-se de pieptul meu. Gurile mea era înfometată, inima mea era înfometată, mintea mea era rătăcită… Eram departe. Știam că ea nu mai era ceea ce a fost odată. Dar sentimentele mele răbufneau din ce în ce mai tare.
A venit ziua când te-ai întors. Ai vrut să ne întâlnim. La telefon erai nerăbdătoare. Aveai tâtea să îmi spui. Glasul tău era plin de entuziasmul copilăresc care mă cucerise de la început. Săraca de tine. Nu știai ce lovitură te așteaptă.
Ne-am întâlnit în oraș. M-ai îmbrățișat prelung. Cu dor. Simțeam asta. Îmi dădeau lacrimile dar m-am stăpânit. Ce-ți făceam… Ce-ți făceam… Aveam să îți strivesc inima. Mă simțeam ca un călău care își ascute securea mușcând cu sete dintr-un măr.
Mi-ai vorbit despre examen, despre colegele de cameră, despre teii din Copou, despre nopțile pierdute cu învățatul. Nu înțelegeam nimic din ce spui. Răspundeam scurt și fără vreo noimă. Urma execuția.
Te-ai prăbușit sec pe o bancă. La început n-ai înțeles ce se întâmplă. Și deodată ai devenit palidă. Inima îți sângera… Ai început să plângi încet, cu fața ascunsă în pumnii strânși. Din când în când îți ridicai privirea "De ce?… Cu ce-am greșit?…" Nu erai tu cea care greșise. Eu eram acela. Tu doar sufereai… Tăceam. Nu simțeam nimic. Nu mai aveam ce să simt. Nu aveam putere să mai simt nimic. Nici măcar regret.
În ziua aceea așa a fost. Tu ai plecat spre casă tristă, dezamăgită, tăcută. Eu am plecat aplecat de povara faptelor mele, înțelegând cu fiecare pas pe care îl făceam că te iubeam….




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!