Nu stiu cum trebuie sa fac sa imi creasca un trandafir rosu in sfera mea de apa. E important nu ce trebuie sa fac, ci cum trebuie sa fac sa imi creasca iubirea. Amintirile ma viziteaza in fiecare zi si imi soptesc cum prin conflicte impreuna as fi putut crea o legatura de la inima la inima. Suntem iubiti, fiecare in parte, de parca n-am exista decat noi in toata lumea, dar conteaza si cum oferim intre noi ceea ce primim din absolut. Cand esti iubit, de ce nu ai putea iubi?
Trebuie sa invatam sa cinstim regulile trandafirilor rosii. Sa intelegi totul in iubire este sa ierti totul, asa cum ne iarta apa plesnirea pestelui cu coada. Nu meritam sa fim iertati, dar e nimerit sa daruim in schimb un simplu zambet ca semn al iertarii, ca floarea ce surade soarelui! Suntem dumnezeiesti cand acordam iertarea. Si nimic nu mai doare, cu exceptia altui tip de semne mari de intrebare.
Hai sa traim pina la lacrimi, sa simtim parfumul de trandafiri, aroma sa pura. Si sa avem grija la amanunte, ca picaturile preaplinului fantanii ne transforma in actori banali, ne face sa alternam intre fericirea ridicola si suferintele sublime. Nu stiu care e cea mai scurta cale sa alungam nelinistea din zori, pacea din amurg, atata timp cat mintea e lasata pe seama psihiatrului si sufletul pe seama clerului. Cum s-ar spune, ceea ce nu facem repede mai bine sa nu facem deloc. Rapiditatea dezvoltarii florilor de trandafir e singura solutie de a muta orizontul dincolo de pomi, de a fi intotdeauna altul, intotdeauna mai aproape de iubire.
Asa cum trandafirilor le cad petale, si noi plangem cu sufletul, fara sa ni se umezeasca ochii si ne coboram privirea incetosata in tarana pe care o calcam. La lungirea umbrei din amurg, prin iubire ti se arata floarea campului. Iar tu, animalul ce si-a pierdut aroma de pasune, te rogi sa nu ti se ia viziunea ochilor oricat ai sa decazi. Dorinta de a fi iubit pentru ceea ce esti in tine insuti si de a iubi aproapele este o reflectare a duhului divin. Pacatul apare cand iubesti din simpla vointa ca vrei sa te indragostesti.
Si soptesc cerului din cand si cand: "ajuta-ne sa nu ne mai ascundem de gradinile de trandafiri, de fata frumoasa a iubirii, de starea de prezent continuu!" Starnind margeanele domoale, usa ce blocheaza drumul spre gradina e strabatuta de o scanteie din ceva superior. Crezurile omenesti sunt mai slabe ca dorinta inimii, iar iubirea nu se micsoreaza pentru ca face parte din cuvintele-cuie batute de un singur stapan, din scantei, din lumina.
Ce ne mai ramane, decat sa asteptam primavara sa soseasca cu un trandafir in mana si sa fim siguri ca este un trandafir rosu nestins nici macar de roua.