Am inceput sa uit cum este tacerea. In mintea mea se zbuciuma voci si ganduri haotice. Acum am impresia ca esti langa mine si imi spui cat de mult ma iubesti; iar apoi, in urmatoarea secunda imi dau seama ca asta este o nebunie si ca de fapt tu NU MAI EXISTI. Este cumplitul sentiment al unei despartiri irevocabile, cu atat mai lipsite de sens cu cat in acelasi timp stiu ca undeva in Bucuresti, in zona Dristor, tu iti traiesti netulbarata viata de zi cu zi. Este o sfasiere cumplta, o ruptura groaznica, gandidu-ma la tine cu dragostea asta re-invatata si in acelasi timp realizand secunda de secunda ca intre noi s-a ivit o prapastie pe care nu o vom mai putea-o depasi vreodata. Mi-e dor de tine si te iubesc si te urasc. Mereu. In acelasi timp.
Si imi dau seama ca cea mai cumplta dragoste este cea pe care o reinveti. Fiindca nu este ca atunci cand te indragostesti pur si simplu. Simpla indragostire este un lucru firesc, zilnic, netulburat. Ti se intampla pur si simplu, lucrurile se aseaza in ordinea lor fireasca, vine o dragoste mare peste tine si nu te mai lasa sa dormi si nu te mai lasa sa gandesti, si esti brusc sclavul dragostei tale de zi cu zi. Dar re-indragostirea, reinvatarea dragostei, este mult mai dureroasa. Caci acum stii ce iubesti. Stii ce ai de pierdut, si ce ai de castigat. Stii ca nu mai esti tu insuti. Ai trecut deja o data prin toate astea. Iar reindragostirea fara nici o sansa este un supliciu inimaginabil. Fiindca doar atunci cand ti se intampla realizezi cat de INGROZITOR DE SINGUR ESTI...