Ar trebui să îmi adun întâmplările, pentru că amintirea lor e paradisul de unde nu mă alungă baterea de vânt. Am fost nevoit să fac unele compromisuri și am rugat vântul să mă liniștească cu puterea minții sale. Am început să cred orice, atunci când el se încăpățâna și începea să-mi șoptească suav la ureche experiențele sale în iubire: mângâierea munților, răcorirea deșerturilor... Pluteam mai departe și îmi cadențam timpurile după scheletul suflărilor de vânt. Nu compătimesc ce mi-a cunoscut trecutul: nici perioadele de furtună și nici măcar căldura intrinsecă a razelor de soare.
În primul rând, niciodată n-am știu ce este uscăciunea. În dimineți, amiezi și întuneric mă curg apele de munte. Sunt momente când neliniștea o schimb în vuiet, când particip la logodna valului cu spuma. Nu pot să mă înalț prin valuri fără să decad. Și de fiecare dată este altfel. E ca o nouă respirație.
Cărările mele sunt străbătute de soare; îi absorb razele. Lumina încă mă răstoarnă în lucrurile mele, crezând că totul e un dar. În astfel de situații, când soarele își deschide gura, nu știu dacă îmi zâmbește sau vrea să mă înghită. După ce trece soarele meu în întuneric, prefer să fug de catastrofe.
Îmi caut legendele iubirii, valurile rănite mai discret, frământările de imagini cu iubite. Frumusețea acestor imagini nu e altceva decât un echilibru absolut. Sărutul cu țărmul e blânda regulă a firii, dar tragedia mea e când nu obțin ce îmi doresc. Nu am învățat ce să aleg și la ce să mai renunț. Orice vreau să încep, găsesc altceva de făcut. Și iată cum ajung de fiecare dată în afara mea, iar lucrul nepotrivit inimii mele trebuie să îl spună cineva. Chinurile vinovăției mele le îndură și peștele și alga. Suferințele mele nu sunt străine lui Iisus, dar parcă nimic nu rămâne altora. Urâțenia o simt și-mi apare câteodată în străfundul meu de groapă abisală. În vidurile amorțite te întâlnești cu reînviata minte și nimic nu va mai fi după cum miroși.
Acum meditez asupra situării mele în singurătate și realizez că sentimentele mele nobile au devenit vicii. Nu-mi pot exersa mintea, neavând cu cine conversa. Iar ascultarea o amân, pentru că în tăcere și întunericul meu curge. Cum ecourile mele n-au cuvânt și mâine poate fi mai rău, mi-a rămas doar să zâmbesc. Oceanul are compensația lui: dacă își uită scopul de a zâmbi, își dublează efortul de a iubi. Și când se simte bine în iubire, îi va trece orice durere și va fi un preaplin de cel ce este.
Sunt copilul Universului. Am primit tot ce am cerut și acum nu respect legea. Cum, de cine și când să mai ascult? Știu numai să îmi ascult izvoarele, copii care mă hrănesc. Dacă încetează să mă hrănească, nu îmi înving frica. Iubind, învăț să îmi cunosc copiii: izvoarele, râurile, marea...Când valul se întoarce la izvor, diavolii și îngerii se prăbușesc în apele mele, în sângele-mi albastru. Și pe lângă toate acestea, mai am un dor nespus după câmpiile cu flori, să mă revărs tandru asupra lor.
Rătăcesc prin uitarea de mine, cu ochii uitați în formele curbe, cu mintea încărcată de întuneric. Pipăi oglinda cerului și văd tot ce sunt: apele mi s-au îndoit cu suflet, secundele-mi sunt roase în interior, în timp ce iarna își înfige gheața în interiorul meu. Sunt controlat de circumstanțe. Câte praguri interioare am și ce greu e să pășesc pe punctele exterioare de sprijin! Voi veni însă ca o părere, astfel încât să devin ce am fost odată. Hotarul vieții începe să se mute, colțurile de lumină mă pătrund în profunzime ca și înaintea începuturilor, când era doar adevăr.
În semnul meu de întrebare nu știu ce-ar putea să vină. Până când, până unde mă închipui ce nu sunt în iubirea pură? N-am luat nimic de-a gata și știu că și acum e pregătit ceva pe-aproape. Oricum, nu sunt eu de vină. Dacă aș fi lăsat să îmi înlocuiesc căutarea, aș prefera să fiu statuie în Muzeul Cosmosului, nesfârșitul iubirii mele să vi-l dau vouă, tuturor.