Nu învinovățim nici norii, nici bătrânețea.Vinovată e deteriorarea timpului. Mai rar se învârtește timpul în loc și brusc ne reîntoarcem la începuturi. Astfel, se făcea că locuiam într-un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă. Nu eram singur, ci locuiam cu păsările mele. Nu aparții unui sat anume, nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământul acela. Ba, mai mult, călătorind cu zburătoarele mele, consider că m-am născut în mai multe locuri. Am încercat de multe ori să dezertez din destinul meu și atât am zburat după viața până i-am strivit corola de păsări.
Atunci, în tinerețe, omul se trezește, aude la geamul său ciripitul de pasăre și toate sunt un singur lucru, conștiința. Conștiința e o frunză ce freamătă în vânt până ce glasul i se pierde pe vecie; căzând cu zgomot, frunza împrăștie visele de primăvară ale zburătoarelor; frunza nu mai trăiește la înălțimea păsării, cântarea vântului n-o mai atinge. Cu certitudine că există multe lucruri pe care păsările le știu. De la ele învăț și eu. Atâția ani de studiu și iată că am ajuns vânătorul propriei minți, propriilor păsări. Zilele noastre prind aripi, iar nopțile sunt învelite-n vise. Noaptea îmi dezvăluie spațialul necuprins; ziua descopăr necuprinsul propriilor idei, păsările pământene. Dacă nu le respect, păsări din alt univers vor veni într-o noapte prea devreme pe crengile mele.
Odată, în ceasul tăcut al nopții, mi s-a arătat o pasăre albă, coborată parcă din tavan, și mi-am făcut curaj să strig:
"Unde ești, pasăre a minții? Mi te-arăți și nu mi te arăți, te simt și nu te simt, te stăpânesc și nu te stăpânesc..."
"Ia imaginează-ți, omule, ce plăcut trebuie să fie să zbori cu gândurile! Sărind, să descoperi că nu există aterizare, să nu cunoști ce este o trambulină, să știi că ai fost întotdeauna în zbor visând!..."
"E imposibil așa ceva", am spus eu pe un ton grav.
"Tocmai asta spune cel care visează. Cred că nu aș fi îndrăznit să sugerez așa ceva, dacă n-aș fi fost discipolul unuia care este treaz..."
"Și în acest caz, ce fac eu ca om aici? Mă lupt cu imposibilul?..."
Iar pasărea a ripostat șoptind:
"Nimic nu-i imposibil când te poti mișca ca un pendul de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga. Și ai observat? Când pendulul minții se duce spre dreapta, el acumulează energie pozitivă pentru a reveni spre stânga, și invers. Și simți cum devii atemporal."
"Răspunde-mi și la altceva, stai, nu pleca: de ce să ceri mai mult de la viață? De ce să-i ceri și zborul?"
"Nimic mai simplu", precizează pasărea clipind din ochi. "Când zbori privirea domină totul, pentru că ochiul dezvăluie puterea minții. Nu există priveliște din înaltul muntelui pentru cel ce nu face efortul zborului înalt. Priveliștea nu-i spectacol, este dominare. Păsările sunt hipnotizate parcă de orizontul din față și se îmbată de extazul cu albastru, producând desene ale zborului indescifrabile. Indiferent cum zboară deasupra pământului, ele joacă un rol important și scriu istoria. O punctează. Pasărea are aceeași direcție bună, depășind obstacolele, întorcându-și fruntea către astrul care indică poziția oazei sufletului dirijabil."
După această experiență, mi-am dat seama de ce păsările sunt în stare să privească marea și focul ore întregi, tăcute, cufundate în forța elementelor naturii. Pentru orice pasăre migratoare, la numai câteva ore de călătorie pe mare apar lucruri atât de diferite! Cu toate greutățile, omul vrea să zboare alături de cei care zboară, nu să privească neputincios la cei care trec pe lângă el. Când timpurile se grăbesc, și păsările zboară, și oamenii aleargă!
Un ciripit înseamnă multe: iubire, bucurie, pericol. Vorbesc în multe limbaje, limbajele lor. Când tăcerea poate vorbi, ce nevoie mai ai de cuvinte?...Există un limbaj dincolo de cuvinte : mi se întâmplă această realitate numai cu păsările, nu și cu oamenii. O pană se transformă în aur, cu puțină răbdare bazată pe limbajul de dincolo de noi. Necuvintele nu sunt altceva decât fărâme din ospățul minții. Și, învățând puțin din limba păsărească, îmi răsună brusc un ciripit:
"Ce mai cauți, vorbitorule? Nu vezi că începi să te pierzi în necuvinte?"
"La început doream să fiu liber, să experimentez existența, să devin viața însăși. Acum, eu nu mai caut nimic atâta timp cât existența și-a deschis larg porțile pentru mine. Fiind doar o parte a existenței, nu pot să spun nici măcar că aparțin acesteia."
Era firesc ca acestor vorbe spășite ale mele trilul păsării să le răspundă altfel:
"Când spui aceste lucruri ești conștient sau inconștient? Când ești inconștient, lucrurile nu sunt așa cum par, îți funcționează numai imaginația. Numai noi, păsările-idei, te facem să fii conștient, să ai senzația prospețimii parfumului unei femei, acel ceva ce îți permite să intuiești esența absolutului."
"Și când le vedeți voi, cum ați putea crede că lucrurile nu există? Vă încredeți în proprii voștri ochi de pasăre dar și ei pot uneori să deformeze imaginea reală. Nu toate păsările s-au născut vulturi! Dacă vrei să știi, ești singura ființă care poate să devină una cu ființa mea. Dar să nu stai de o parte, adică să nu fii o simplă spectatoare! Va trebui să participi la experiența mea; va trebui să te pierzi în mine.Va trebui să mă cuprinzi..."
Văzând pasărea că amestec esențele minții cu ale sufletului, mi-a replicat:
"Nu există robie a minții. Pe de altă parte, sufletul nu este nici robit, el este etern liber. Cunoașterea minții însă reverberează esența sufletului. Și mintea va dori să continue ce a început sufletul, fiind tentată să termine lucrurile. Dacă tu vei duce la bun sfârșit tot ceea ce începi să faci, într-o zi vei constata că mintea îți este pierdută, va fi ca o mahmureală după beție. Mintea va fi asemenea unui depozit, adică trecutul acumulat al tuturor acțiunilor incomplete. Și noi, păsările, vom muri doar fizic."
"Aceasta este adevărata cunoaștere? Adică, să cunoști ceea ce nu poate fi cunoscut, să atingi ceea ce nu poate fi atins? Necunoscutul să fie ceea ce ne face să devenim un aspirant spiritual?"
"Încearcă să fii total și vei fi liber să cunoști Necunoscutul", ciripi pasărea, după care dispăru în negură.
Așa mi-am dat seama că pasărea e un semn al viitorului locuind prezentul, o speranță de viitor a lucrurilor și vietăților. Pasărea adevărată nu privește niciodată înapoi, pentru că nu are nimic de văzut înapoi. Ea pur și simplu merge înainte.Ochii zburătoarelor nu se îndreaptă spre trecut, viziunea lor nu este înnorată. Doar în această claritate ajungi să știi ce este realitatea.
Problema e că păsările nu știu să facă trasee noi în fiecare zi, iar cele migratoare nici măcar atât; sunt statornice cu traseele învățate din copilărie.Viața păsărilor e coordonată de puritatea copilăriilor pierdute. Își dau seama însă când pădurile se schimbă, când anotimpurile trec. Sunt la capătul a ceea ce ar trebui să știe și la începutul a ceea ce ar trebui să simtă. S-ar împrumuta din mâine ca să dea înapoi ce-au luat din zilele de ieri. Istoria familiilor de păsări e un angrenaj de repetiții inevitabile, o roată turnată care s-ar învârti în veci, dacă nu ar fi fost uzura progresivă a osiei acesteia. Prima pasăre din orice spiță e legată de un copac anume, din ultima se înfruptă furnicile. Pomul încărcat de păsări cântă din zori și își dă drumul proviziilor sale în cer ca un bătrân păstor. Iar păsările se întorc, ca legate printr-un cordon ombilical, la pământurile roditoare și la apele dulci de câmpii albastre.
Păsările nu se mulțumesc să găsească numai apă și hrană, vor mai mult, vor să se și înmulțească. Dacă vânătorul le-ar omori pe rând, abia într-un final păsările rămase își dau seama că stolul le-a fost exterminat. Dacă lumea s-ar lăsa câteva minute condusă de păsări, ar descoperi atâtea lucruri interesante. De exemplu, vor realiza cum doar câteva specii de zburătoare pot stăpâni un imens deșert.
Mai întâi, păsările își șterg aripile pe tocul casei mele când ies spre înaltul cerului. Una e oarbă, una e surdo-mută, deci haide să le îndrumăm să se ia de aripă și să se înțeleagă pentru a atinge inima veșniciei! Privighetoarea-și străpunge pieptul cu un spin când își pronunță cântecul de dragoste. Cum altfel s-ar putea mai bine cântă iubirea?
În ziua când păsările îți explică mecanismul amorului de gânduri, înțelegi ce e cutremurul de pământ, locul unde totdeauna e martie și totdeauna luni. Înveți că timpul e victima accidentelor de idei, că poți să te spargi, lăsând în urma ta o fracțiune eternizată. Când o pasăre se caută pe alta, ochii li se întâlnesc, orice viitor și trecut își pierde din importanță și rămâne doar certitudinea că toate lucrurile sub soare sunt scrise de aceeași putere. Iubirea de idei încunună, crucifică, face ca totul să crească, retează uscăciunile. Păsările înțelepte îmi șoptesc că lumea asta e doar o imagine și o copie a paradisului. Existența acestei lumi e o garanție că există și o altă lume, mai perfectă. Paradisul e dincolo de ușa coliviei, în camera de-alături; dar am pierdut cheia, sau poate doar am rătăcit-o. Iar moartea nu-i decât un vis al vieții, un dor.
Dimineața, foamea-ți de iubire după idei spune că ar mânca o cămilă, pe la prânz te mulțumești cu un șoarece, iar seara e bună și o furnică. Și când ideile se maturizează oarecum, iubirea luând locul hranei propriu-zise, ideile se vor logodi la eclipsa de lună. Perechile vor veni călare pe valurile speranței. Iubim după o ordine dinainte stabilită, mareică. Ne desenăm umbra pe nisip, valurile ne strică munca, dar ne păstrăm mistici.
Pieptul meu încins de focul ce mistuie corăbiile-n larg îmbrățisează miile de păsări îndrăgostite ce au pierit, înfășurate în săruturi ofilite. Speciile noi devin tot mai rare, până când dispar. De-am putea măcar un ceas să fim puși laolaltă cu ideile celor dragi, ca să ne șoptească ce s-a-ntâmplat cu ei, pe ce tărâm sunt duși, ce adâncuri pot să ne despartă! Nu-i pot iubi doar pe sedentarii minții, cei ce nu schimbă nimic, nu devin nimic. Iar timpul curge pentru ei asemenea unui pumn de nisip, pierzându-i în infinituri. Și ce-ar putea închina divinitatea în numele lor?
Solar în neobișnuitu-i farmec, omul se mai împiedică de o întrebare:
"Care-i diferenta dintre om și pasăre?"
"Este o diferența majoră: adâncul și înaltul se mișcă liniar, spațialu-i circular. Omul este circular, întregește sfera. Una e să îți descoperi taina minții și să trebuiască să dansezi gol în căutarea ideilor din aer, din bătaia soarelui, alta e să rămâi plugarul care-și duce crucea."
"Spuneți-mi, voi, tainice zburătoare, de ce noi, oamenii, suntem pământul și tot noi plugarii, de ce noi suntem cei care culegem și tot noi suntem cei culeși?"
"N-ai observat, agricultorule, că doar ieri te credeai o fărâmă tremurândă, fără ritm în sfera vieții. Acum știu că tu ești sfera, iar viața ritmică se mișcă-n interiorul tău."
Nici bine n-am fost eliberați din crisalide proprii, și ne și ducem deja propria cruce, existând posibilitatea să fii ușor atras de păcat. Așa cum salcia plângătoare trădează prezența unei ape, o anume pasăre indică existența în apropiere a unei cobre. Plăcerea este cunoscută numai de pasărea împăiată! Iar dacă ciorile își fac cuib sub pălăria mea, simt că nu mi se mai deschid aripile-n interior, că sângele mi se epuizează și umple toate fluviile. Și nu e nici o pasăre care să aibă încă doi ochi și două aripi. Dacă ochiul drept o împinge la păcat, trebuie scos, iar dacă mâna ei o duce la păcat, trebuie tăiată, căci e mai bine să piară doar un mădular al ideilor de pasăre păcătoasă decât întregul corp să ajungă în iad. Altfel, nebunii lui Dante ar zice: ce amprentă mare am lăsat iar în cer!
Inima mea aude câteodată corul păsărilor murmurând:
"Avem și noi nevoile noastre: vrem să fim zilnic răstignite, că nu avem cum să obosim de-atâtea răstigniri!"
Dar inima nu se lasă înduplecată, și dă același răspuns:
"Nu mă mânjesc cu sânge nevăzut, nu crucificăm nebuniile minții!"
Avem nevoie într-adevăr de Calea Lactee, de întinderile mării. Unii dintre noi au păsări care au urcat îndelung muntele, zdrelindu-și aripile ca să ajungă pe creste înaintea zorilor și să se adape din profunzimile câmpiilor albastre. Păsările luminii ne vorbesc despre furia furtunii și întocmai unei poame coapte, cad pentru a hrăni. Golim cupa cu sucul poamei ca mâine să o umplem din nou.
Pasărea ne ascultă și suspinul, și tăcerea. Spațiul în care spiritul își deschide aripile e liniștea. Ceream liniște și încetineală, ferestre de așteptare. Cine înțelege misterul tăcerii? Numai cel care se trezește brusc dintr-un vis. Repetăm la anumite intervale de timp aceleași gesturi, ciripituri. Cum ar putea să ne cânte cu gura plină? Cine ne cântă tăcerile? Cu singuranță, numai păsările. Vine seara și pasărea se culcă. Somnul își reia recolta zilnică si încerc să-mi imit păsările, să-mi fac cuib. Înainte de a-mi așterne cuibul, atârnând între cer și pământ, eu am vrut să-mi potolesc setea cu propriul sânge, am cerut răni, să vorbesc prin ele. Eram strâns în chinga dintre zi și noapte, căutând poarta care să mă cuprindă. Cuibul era construit cu ciocul nehotărat, situat la granița între zâmbet și tăcere, pentru că în orice cuib de pasăre arde în permanență un cuptor ca o jumătate de sferă.
"Nu ne ridica atâta în slavi, ciripise pasărea, pentru că între noi, păsările, avem un ciripit special: "cei ce dorm în puf nu au vise mai frumoase decât cei ce dorm în țărână".
Analizând această maximă păsărească, totuși omul observă multe alte avantaje ale cuibului. Cel mai important poate fi realitatea că se pot dijmui oazele de la înălțimea semicercului de unde parcă îți pierde curajul de a coborî. Totul devine fereastră înspre altceva și îți construiești gustul liniștilor și al speranțelor prin orânduirea gândurilor tale.
"Dragă pasăre, oriunde te-ai afla, mai am o enigmă: am văzut de multe ori jocurile liniștite ale păsărilor în luminiș; alteori, mă încântă inocența prin care copiii se apropie de păsări și sunt primiți de acestea așa de ușor în lumea lor? Ce sunt acestea?"
"Nu sunt decât semne, locuri de trecere, încercări ce vor ca mintea noastră să cuprindă natura și s-o transporte. Și unele semne devin mai târziu etape de încercare."
Acum știu ceva: prin semnele de adio din mijlocul bătăilor de aripi pot părăsi în final lumea scarabeilor și a daliilor. Mă voi pierde în sferele unde nici cele mai înalte păsări ale amintirii nu le puteau ajunge. Pe treapta cunoașterii merg chiar mai departe și le permit păsărilor mele să bată la cele Șapte Porți, cerând o audiență la Creator:
"O, Doamne, de ce păsările nu sunt de plumb pentru a îndura atâtea? Am obosit să tot fim întrebate ce suntem și cum ar trebui să fim, și am mers pe marea de stele luminată, nedezlegând nici în prezent o mare taină: de ce vrem să vedem totul, ascuns privirii tuturor?"
Răspunsul Creatorului e cinic:
"Ce dar aveți, voi, păsările, să exasperați natura! V-am oferit liberul arbitru, faceți ce vreți cu el!"
Iată că am ajuns o dată cu cu timpul să îmi cunosc păsările: și pe cea care are aripa ruptă, și pe cea cu ciocul în vânt. Acum, parcă nu numai copiii cresc mai repede, dar și sentimentele evoluează altfel. Cu creasta mea de pasăre am împuns cerul, în crevasele munților lăsând răul să se rostogolească. Târziu am învățat că se desenează pe cer, în funcție de talentul fiecăreia. Unele desene sunt precum cerneala, altele precum hârtia. Și dacă n-ar fi albul celorlalți, multe păsări ar părea a fi oarbe. Asta nu are nimic în comun cu forța nevăzută care te îndrumă să îți reții respirația și să-ți controlezi bătăile inimii, forța care te face să înțelegi pentru ce oamenii se tem de moarte.
Și, mâine, când păsările se trezesc, se reiau cele două boli ale păsărilor: suferința și teama. Acestea par să fi fost boli special făcute pentru stoluri. Pasărea cu veșmântul scurt nu poate adăposti pe toți puii sub aripă. Hrana esențială nu vine din lucruri, ci din ceea ce lucrurile leagă între ele, ceea ce se adăpostește în chintesența lor. Ca să îți câștigi și să îți aperi hrana treci prin etape de suferință, de teamă de necunoscut. Și cu toate aceste minusuri, iubesc stolurile ce se perpetuează, iubesc pasărea însărcinată, și anotimpurile care revin. Asta poate și pentru că știu ce simt când mă transform din zi în zi, ca în maternitate. Urăsc numai Necuprinsul când se mișcă, când se schimbă.
Și pasărea-mi apare iar în vălu-i alb:
"De ce atâta temere, omule de zahăr? Viața ne-a rostit ieri, mâine e renașterea râvnită!"
Așa e dintotdeauna, fiecare om e pe vecie de nerepetat și se teme de moarte fiindcă semințiilor condamnate la câteva decenii de îndurare nu le e dată o a doua șansă pe pământ. Cetatea ideilor va fi ștearsă de vânt și alungată din memoria oamenilor. N-am trăit în zadar dacă s-au construit turnuri din oasele noastre de pasăre. Dacă Creatorul a reușit să conducă așa de bine păsările, o să-l conducă poate mai bine și pe om.
Se dă citire ultimei pagini a vieții, se privește în lacul-oglindă pentru a urmări data și împrejurările morții păsării-idee. Și în satul în care am locuit toate păsările mele și-au luat zborul, s-au transformat. Să vină naiadele -zeițele izvoarelor și pădurilor- și să descopere în ce s-a transformat lacul minții mele: un ulcior cu lacrimi sarate!

***
Ce rămâne adânc în noi rămâne veșnic nerostit. Când viața nu găsește un cântăreț care să-i ciripească în inimă, creează un filozof care să-i pună gândurile în cuvinte...așa s-au înmulțit păsările în univers!...