Soare, nisip, valuri, vacanță și-o cameră cu baie. Hanul balcanic Helios Inn din 2 Mai m-a onorat cu apartamentul lui cel mai discret: două încăperi intime a căror ferestre dau spre vila domnului Spânu de la Ministerul Muncii. Mare om, domnul Spânu! În numai trei luni a ridicat o casă cu două niveluri și tot atâtea garaje. Acum a sistat lucrările, că-i an electoral.

La Helios Inn pot servi mâncare tradițională românească mulțumită harului doamnei Mary, tipă sobră, cu ochelarii aurii și lentile minus cinci, posesoarea unui băiețel de numai doi ani. Au venit amândoi din Grecia și s-au stabilit la han, căci patronul de la Helios e tot grec și-l cheamă Sorin, ca pe mine. În plus, aici n-am nevoie de ceas deșteptător dimineața, să prind ultravioletele. La 2 Mai sună magarii Tico, Mutulică și Pendulă. Cum să zic…, de fapt nu sună, ci rag în toată regula.

Dar nu contează! Ce poate fi mai sublim ca o vacanță liniștită, fără prezența idilică a prietenei, fără strigătele ei diafane, fără orele fixe de sculare ori culcare, fără dojenele nocturne susurate agasant: Dragă! Dacă te mai răsucești odată, înnebunesc... Fără veșnicul ritual de dimineață, ungerea spatelui, a umerilor și a picioarelor cu loțiune plus douăzeci contra arsurilor solare, fără sprinturi după sucuri naturale când nisipul e mai fierbinte. Nimic din toate astea. Programul meu e simplu, fac ce vreau! Mă plimb agale până la Vamă si-napoi, mă bălăcesc în mare șase ore pe zi, iar cand am chef, execut somn de voie. Când nu vreau să cinez la restaurant, ies la șosea și-mi cumpăr porumb copt. Habar n-aveți ce fascinant este concediul de unul singur. Ce dacă rag măgarii? Mai bine ei, decât ea...

Însă, ca orice lucru frumos, vacanța liniștită și fără griji a luat prea repede sfârșit. A sosit dimineața plecării, gata, adio viață de haimana, e vremea întoarcerii acasă, a cumințirii totale, a reînnodării traiului patriarhal... De fapt, chiar mi se făcuse dor de alimentara cu iz de pește, de laptele la cutie și apa minerală, de borșul proaspăt și pâinea feliată. Dacă stau să mă gândesc e bine să am o prietenă grijulie. Parcă o și aud: Dragă! Să șteargă Cineva praful de pe bibliotecă... Și dulapul ăla de haine! Vedeti? Sunt Cineva la mine acasă. Nu, mai bine fără concediu! E rău sa pleci vara în vacanță…, iar marea? Marea nici măcar nu-i sănătoasă, poți răci sau, Doamne ferește, poți căpăta dependență...

Eliberez camera, arunc geanta cu haine pe bancheta din spate a mașinii și, direcția plajă, să-mi iau rămas bun de la valuri. E nor și nu-s decât trei tipi, în trening, care aleargă pe nisip, de colo-colo. Indiferent la vremea care trage a ploaie, mă arunc în mare și înot ultima oară în anul acesta. Ies într-un târziu, strecurându-mă agil printre alge… iah! ce scârboasă atingere… și mă întind alene pe-un stavilopod uscat. Marea, neobosită, bate valurile dedesubt. Mă răsucesc spre plajă și zăresc rostogolindu-se în apă, un melc uriaș, cu cochilia zimțată.
- Uite un melc!

Îl aduc lângă mine, pe piatră. E încă viu și are corpul ca o palmă de gropar, neagră și noduroasă.
- Decât să te arunc înapoi în apă, mai bine te fac copilot, hotărăsc în cele din urmă și urc la volan. Melcule, ai mai fost copilot? Misiunea ta e simplă: să mă ții tot timpul de vorbă și mai ales pe autostradă...

În București, fac mai întâi o escală la piața Obor de unde cumpăr un acvariu și-o pungă cu purici uscați. Mai iau niște nisip, pun puțină apă și gata, locuința melcului e pregătită.

După o săptămână, îl observ pe amicul meu că nu mai iese din cochilie și nici puricii nu-i mai plac.

- Mă’, melcule! Ce-ai, mă’, ești bolnav sau doar nostalgic? Tu ce crezi, că mie nu mi-o fi dor de mare, de valuri, de briză? O să mai mergem la 2 Mai, dar nu anul ăsta. La anu’. Și apoi, acum s-a răcit apa... E frig, melcule.

Aiurea! Făcea mai departe pe mortu-n păpușoi. Și pentru că tot n-avea de gând să iasă la plimbare, l-am chemat pe doctorul Bercaru, veterinarul cartierului.

- Ptii! Ce exemplar frumos... Este un Afropomus ce trăiește doar în Africa. Priviți spira acestei specii, care, în raport cu cochilia, este foarte mică. Asta, deoarece are ultimul anfract exagerat de dilatat. Dintre cele cinci anfracte, primele două sunt netede, restul, regulat striate. De unde-l aveți? mă întreabă curios.
- L-am găsit pe plajă, la 2 Mai. Cred că-i bolnav, nu mai vrea să miște... Nici să mănânce.
- 2 Mai? Imposibil! Sau te pomenești că l-a scăpat vreun căscat de pe vapor… Și ziceți că nu mănâncă și nici nu circulă prin acvariu? Grav! Prezintă simptomele unui stres acutizat. La melc, stresul apare ca efect al epuizării mecanismelor de adaptare la cerințele mediului înconjurător. Medicamentele nu-l ajută, în schimb vă sfătuiesc să luați de la farmacie patru sticluțe cu carmol, din cele folosite la frecții când sunteți gripat. Turnați carmolul într-un borcan și băgați melcul înăuntru. Măcar așa vă alegeți cu un bibelou de toată frumusețea.

Seara următoare intru în bucătărie cu borcanul, carmolul și melcul stresat. Dau peste gât două pahare cu gin și înfăptuiesc crima. Adio, melc african!

Dimineața, primul drum îl fac în bucătărie, să pun cochilia la uscat. Mă uit în borcan…, melcul nicăieri. Dispăruse cu tot cu cochilie. Îl caut pe jos, nimic. Nici în chiuvetă, nici pe frigider, nici măcar pe aragaz... Ha! uite-l cățărat pe dulap. Umblă mai vioi ca niciodată, aproape că sare pe degetele-i noduroase.
- N-ai murit, afropomusule!

Imediat îi telefonez doctorului Bercaru și-i spun tărășenia.

- Aa! atunci totul e clar, domnul meu. Melcul nu era stresat, a fost puțin răcit. Probabil l-a tras curentul în mașină. Ce, dumneata când ești bolnav și ai guturai, nu stai locului?
- Bine, dar carmolul...
- Păi, tocmai el l-a salvat. A tras carmol pe nas și s-a însănătoșit. Hai să auzim de bine și să vă trăiască melcul!