Stau așa... între un tic și un tac...
Între o urmă și o talpă plecând...
Ieri!...cât dor de tine Ieri!

Duminică Ana, sau Ana Duminică?
E numele prietenei mele, sau doar esența unei zile ce, cu fast, cândva, am botezat-o? Avem fiecare, dacă ne adunăm laolaltă anii, vreo 2, 3 astfel de zile...zile dar...zile minune, zile in care ți-a clipit un înger și-a zâmbit. Aceste zile...eternități, în care fiecare clipă e o globulă roșie ce- ți cutreieră venele, dar nu ca în orișice zi, o simți rostogolindu-se aievea prin venele gleznelor, tâmplelor, ale gândului, ochilor și ale zâmbetului, lăsând în urmă amprente jucăușe ce deformează subțire făuritura ta interioară.
Simt încă în cerul gurii gustul mărului de vară din care mușcam așteptându-te-n poartă…veneai de departe(America...i-aș zice AMARica)...și aveai puțin de stat. Așa, preț de-o licență…să ne facem doctori...și apoi zbrrr inapoi!...peste mări...de sufelte, să rodești și tu unde ai găsit de rodit.
Duminica aceea...
Mioriticul meu, Gruia, o javră cu idei la vedere, chiar și el, potaia, știa ca o să i te intâmplii...cu botul între stinghiile gardului...îți simțea deja, cu mult înaintea mea, mersul.
Râs...Plâns...Respirație oprită…Ochi mari deschiși- întru a toată cuprinderea. Ne temeam de câmpul mort vizual de la sfârșitul ochilor...să nu pierdem ceva nevăzând…neprivind.
Cadența pașilor noștri îmi măsoară încă, așa, ca un metronom, ceasurile și gândurile de mai apoi. Clujul, ca și mine, cunoaște bine sunetul ăsta; îi era și lui dor, categoric, îți jur cu mâna pe sufletul lui...știi tu unde i-l găsești- în locul acela sfânt, unde îngerii cad cel mai frumos de pe lumea asta...ucigător de frumos...aproape pământean.
Am bătut (la mașina, în lacul acela adânc cu nisip mișcător- memoria)…străzile...toate...cu pași alene întinși și întorși din timp în timp din drum, de un râs știut...de un copac impărțit...de o cafenea unde cândva am pus ceva la cale...de un iz de tutun de vanilie...bine cunoscut nouă. Mi-am aprins și eu ritualic pipa, în speranța că ne va duce-ntr-acolo. Într-adevăr. L-am găsit. Prieten de demult, cu aceleași excentrice haine luate dintr-un roman vechi și drag...cu pipa lui în colțul gurii, născută parcă odata cu el. Zâmbea șăgalnic. Curios. Și el știa că ne vom întâmpla cu toții chiar atunci...în Duminica aceea.
Am ascultat Tudor Gheorghe...ne-am întomnat iremediabil de simfonica lui toamnă...
Oare cum vine toamna pe fundul Mării? Coralii se trezesc peste noapte arămii..puțin mai triști. Stelele de mare încep să cadă, parcă nu de toamnă, ci de dor de sus, către mal, câtre noi. Þi-ar place așa o Mare- Toamnă, cu stele la mal, care să ne înșface gleznele ca frunzele, nu? Uite unde am zburat cu gândul ! (zâmbet) Când te gândești că am plecat de la “niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ sufletului nostru bucuros de moarte”.
-Am ceva pentru tine, ceva, tot arămiu, afânat de vânt, o frunză căreia i-am împrumutat venele de la mâna dreaptă, ceva ca o lumină amețită de prea multă vară, odihnită între crengi, în Parcul Mare, pe retină, în barca scorojjită, pe genunchii noștri. Ce faci? Primești? E doar o frunză, prima din Clujul nostru desuet, care s-a încumetat să cadă. Vezi că scrie ceva pe ea. Pentru nopțile de departe, când vei vrea să auzi un noapte bună cunoscu...o copilarie în rime ieftine, cum sigur vor spune unii...n-au decât...:
Pe un fir de geană groasă
Mă cobor la tine-n casă
Și-ți zic, negrăind din prag,
Noapte bună prieten drag.

Cât de îngrozitor de rar poți scrie asta pe o frunză...
............................................................
Stau iar...între un tic și un tac...
Între o urmă și o talpă plecând...
Ieri !...cât dor de tine, drag Ieri...dor de noi...

Să aveți cu toții parte de astfel de Duminici, în care nu s-a întâmplat nimic esențial, dar sunt Duminici ce au nume, au o culoare dinafara spectrului, decodabilă doar în retina voastră, au o savoare care încă vă umple gura până în mijlocul pieptului !