Spek junior din Satu Nou avea un tractor pe nume Doja. Cum nimic pe lume nu e chiar întâmplător, nici numele acestei mașinării nu era deloc întâmplător. Spek tatăl, un „jidan împuțit“, cum îi spuneau unii de prin Iosefin, un fervent susținător al comunismului, catapultat de la oraș pentru a implementa în rândul chiaburilor revoluția cea mare, socialistă, avusese, pe vremea când bătea blacheuri și punea pingele în atelierul său din cartierul timișorean Iosefin, un client de profesie istoric. Un individ mai în vârstă, adus de spate. Nu-i reținuse niciodată acestuia numele. Doar unele trăsături ale chipului. De fapt, individul nici nu se prezentase și-i fusese client o singură dată. Atunci când i-a spus că studiază istoria și a descoperit că Doja fusese un antisemit convins, care-și botezase calul cu numele de Spek. Desigur, vestea a căzut peste pantofar ca un trăsnet năucitor. Dacă un trăsnet mai poate fi năucitor. Oricum, căzuse ca un ciocan peste degete. Până atunci, Spek tatăl fusese convins că numele îi era unicat. Și-atunci de unde și până unde-i venise ideea acestui „ungur împuțit“ zis Doja să-i spună calului său chiar Spek? Întrebarea a devenit cu timpul de-a dreptul obsedantă. Ba, mai mult, încercând să găsească o motivație, o cauză, Spek tatăl a ajuns chiar să-și închipuie că el însuși este Doja, că se află călare pe cal, calul nu are nume și el trebuie să-i spună cumva. Să-l îmboldească nu cu pintenii, ci cu numele. Aproape că fusese pe punctul de a-i da lui Doja dreptate pentru că alesese numele de Spek. „Diii, Spek!“ Suna bine, mobilizator. Aproape că se împăcase cu o asemenea rezolvare. Ba chiar îl și felicită în gând pe Doja pentru că avusese o imaginație atât de grozavă.
Cum Spek fiul deprinsese meseria de tractorist de la un „împuțit de franțuz“ germanizat, familia Spek a fost trimisă la sat călare pe-un tractor „Buldog“ ce trăgea o tiligă rechiziționată de la un „împuțit de țigan“ din cartierul Fabric. Cum au ajuns în Satu Nou, primul țăran ieșit în cale i-a întrebat: „Cum îi spune calului?“ „Care cal?“ – s-a mirat Spek fiul. „Doja!“, a sărit Spek tatăl. Era pur și simplu vorba de o reparație morală pe care Spek tatăl și-o dorise ani de-a rândul și abia atunci i se ivise ocazia să se revanșeze.
Seara, după ce-au evaluat casa primită de la noile autorități, lăsată vraiște de un „împuțit de neamț“ înrolat pentru o zi în unitățile SS și împușcat a doua zi de un „împuțit de sârb“ care s-a dat cu „împuțiții de ruși“, cei doi Spek, tatăl și fiul, au început să se certe ca la ușa cortului. Cum de îndrăznise el, tatăl, să-i spună tractorului „Doja“? Uitase el oare că Attila, nepotul său, o avea de mamă pe tovarășa Ibolya, nimeni altcineva decât soția lui Spek fiul? „Ai uitat, băiatule, că Ibolya...“ „Tovarășa Ibolya!“, l-a corectat imediat fiul. „...că tovarășa ta...“, „Ba și a ta, tată, că altfel nu intra în Partid...“, a sărit iarăși fiul. „Așa – a scurtat tatăl -, deci tovarășa Ibolya a fugit cu împuțitul ăla de Ilie, grăjdarul tovarășului comisar Mitia de la raion?“ „Dar să nu te legi de Doja când noi trebuie să fim între noi mai mult ca frații!“, s-a apărat Spek fiul, simțind că-l trec fiorii la pronunția cuvântului „frații“.
Până în ‘48, „Buldogul“ Doja a tot cărat saci la moara lui Wolf, „împuțitul acela de neamț“. „Rații cei împuțiți“, cum le mai spuneau nemții de prin sat românilor și sârbilor, își dădeau coate și râdeau la ivirea lui Doja. Mai cu seamă după apariția „Stalinețurilor“, tractoarele acelea rusești, masive, cu șenile ca de tanc, care au început să facă șosea de asfalt pe Ulița Mare. Chiar și după ‘48, bietul Doja a mai tras mii de brazde pe câmpurile țăranilor. Abia după ce a intrat în colectivă a fost lăsat la vatră, iar pe urmă demontat și cărat bucată cu bucată, cu căruțele, la gara din sat. Ori cel puțin așa se povestea. Mărfarul l-a dus direct la furnal și de Doja, de duduitul și roata lui volantă nu-și mai aminteau decât bătrâni din sat.
Anii s-au scurs. Spek tatăl a ieșit la pensie ceva mai repede decât se așteptase. L-au pus pe linie moartă. Spek fiul conducea acum un „Universal 650“ în patru timpi, elegant, cu cabină. Attila, nepotul, a crescut și s-a îndrăgostit de Miriana, o sârboaică focoasă, secretară de U.T.C. pe Brigada legumicolă a C.A.P.-ului. A rezultat un fiu pe nume Milan Arpad Spek. Casa primită de Spek tatăl de la comuniști a devenit neîncăpătoare. Attila și-a luat familia și catrafusele și s-a dus la oraș. Þara avea nevoie de muncitori și el era un bun muncitor. Un tovarăș pe cinste, cel puțin așa fusese caracterizat de colegii din organizația de bază. Spek fiul s-a împăcat cu tovarășa Ibolya, fiind asigurat de autorități că tovarășa Ibolya a avut o misiune secretă, la nivel de stat. A devenit tractorist fruntaș pe raion și decorat. În curând, însă, pe familia Spek avea să se abată furtuna. Tovarășa Ibolya a primit din nou o misiune secretă și de atunci nimeni, nici măcar tovarășii nu mai știau ce s-a întâmplat cu ea.
Cei doi Spek din Satu Nou au devenit taciturni. Nu le mai intra nimic în voie. Și nimeni. Nici bonomul tovarăș Partenie, moldoveanul ajuns secretar de partid pe cartier. Spek tatăl a început să bea. După ce termina țuica pe care o făcea singur la propriul căzănel de 40 de litri, pitit în cotețul găinilor, lua la rând birturile. Spek fiul prinsese un fir și voia să emigreze. „Fiule, i-a spus bătrânul. Stai liniștit. Așa mi-a spus și mie mama mea, o slovacă de prin Kikinda. Și am stat locului, deși puteam să fi ajuns în America. Þara noastră e aici unde ne-am născut!“, a accentuat Spek tatăl. Fiul l-a privit ca picat din lună. „Și mama ta... – a continuat tatăl -, dacă ar mai fi trăit, nu ar fi vrut să pleci.“ „Dar mama mea de unde era?“. „Biata Elfride...“ Aici, ochii bătrânului s-au umplut brusc de lacrimi. „Așadar...?“, „Da, era o nemțoaică drăgălașă foc. Avea o mică grădină cu flori aproape de Fabrica de seifuri. Nu i-am rezistat. Ne-am luat din dragoste. Părinții ei n-au mai vrut s-o recunoască de fiică. Ai mei m-au dat afară din casă. Eh, povești...“ „Da, povești, a concluzionat fiul. Dacă nu plec, știi ce am de gând să fac?“ „Nu“, a răspuns bătrânul. „Un nou «Buldog»“. „Ești nebun! Mai bine pleacă!“ „Nu mă mai duc. Eu aici vreau să mor. «Buldog»-ul mă va lega de acest pământ. Îi simt și acum trepidația. Ai văzut volantul sub șura de paie?“ Bătrânul încremeni holbându-se la fiu. Tovarășul Spek fiul era nebun de legat. Cum își permitea el să nesocotească ordinul Partidului de a duce la topit un tractor vechi, uzat, epuizat moral?
Dându-și seama că se ridicase în picioare și părea astfel ridicol, se îndreptă spre șura de paie. Fiul îl urmă victorios. Dădu la o parte un preș vechi, plin de găinaț. Sub preș, volanta. Plină de rugină. „O s-o șmirglui. O s-o fac ca și nouă!“, se entuziasmă fiul. „O să facem la loc «Buldog»-ul, o să mergem la biserica catolică și o să smulgem de acolo veriga de care-și lega Doja calul.“ Fiul îl privi nedumerit. „O să ne închidă. Ãștia nu glumesc. Ai uitat cum i-au dus pe chiaburi în Bărăgan?“ „Dar le-au dat drumul.“ „După câți ani?“ Bătrânul căzu pe gânduri.
Seara, la o papară de ouă, fiul întrebă: „Dar ce-ai cu veriga?“ Bătrânul nu răspunse imediat. Frecă îndelung tigaia cu nisip, până se duse aproape toată funinginea. „Așa o să-i arate volantul?“, întrebă. „Volanta“, îl corectă celălalt. Spek tatăl nu auzi răspunsul. Pur și simplu se vedea călare pe șaua tractorului, dinaintea bisericii. „Nu mi-ai spus ce-ai cu veriga aia prăpădită?“ „De ea și-a legat Doja calul când a intrat în biserică.“ „«Buldog»-ul?!“, se miră fiul. „La dracu! Știi istorie cât curca vecinei Ileana de peste drum. Știi cine a fost Doja?“ Urmă o tăcere stânjenitoare. Fiul stătea cu ochii fixați pe un peretar scris cu chirilice, cu un lighean cusut sub litere. „Trebuie să recunosc că nu știu.“ Iar o tăcere prelungă. „Nici eu, dar nu are importanță. Altceva este foarte important. Individul a fost antisemit și și-a botezat calul cu numele nostru.“ „Dar când a trăit acest Doja?“ „Nu știu. Nu asta are importanță. Important e că ne-a jignit numele. Auzi, tu, un cal să poarte numele meu...“ „Deci de asta i-ai spus «Buldog»-ului Doja? Să te revanșezi?“ „Da. Exact de asta. Te voi ajuta și eu să reconstruiești «Buldog»-ul. “ „Nu, m-am răzgândit. A fost doar o idee. Nu am toate piesele.“
Se culcară tăcuți. Bătrânul se foi în pat multă vreme. Dimineața i se păru că n-a închis un ochi. De cum se sculă, ieși în curte. Nu se duse imediat la closet, ca de obicei. Ci lângă un dud bătrân, aproape culcat pe casa babei Zorka, vecina din față. Lângă dud se afla de mult timp un coteț folosit într-un singur an, atunci când fusese cota la gâște și Spek îndopase sute de gâște. Cu chiu, cu vai reuși să împingă șandramaua la o parte. Se iviră niște scânduri roase de vreme. Le smulse cu ajutorul unei sape boante. Apoi înlătură niște câlți plini cu vaselină. Scoase cu greutate o roată de fier din față. La cea de-a doua simți că-l lasă inima. Renunță. Se așeză suflând greu pe un scăunel. Singur nu putea duce treaba la bun sfârșit. Așa-l găsi Spek fiul. „Nu e momentul!“, îi spuse acesta. „De ce?“ „Revoluția nu s-a terminat. Încă mai pot să vină rușii. Atunci o să ni-l ia de tot. Oricum, și-așa-ți lipsește coșul. Dar am eu o idee mult mai bună.“ „Care?“, sări bătrânul. „Mergem și tăiem veriga.“ Da, ideea era chiar foarte bună și lui Spek tatăl îi era ciudă că nu-i venise lui mai întâi. Își aprinse un „Carpați“ fără filtru și începu să tragă din țigară cu sete. După primele fumuri îl înecă tusea. „Mergem!“, zise, apoi aruncă țigara și se ridică.
O luară pe Ulița Lungă. Drumul era pe-aici mai scurt. Îi deranjau doar prunii încărcați de rod, ce se întindeau prea mult peste trotuar și ei trebuiau să se aplece la fiecare pas. Aproape de centru se întâlniră cu Prala Þiganul. Acesta mergea agale alături de calul pe care-l ținea de căpăstru. Animalul trăgea o tiligă încărcată cu fier vechi. „Încotro, Pralo?“, întrebă Spek fiul. „La gară.“ „Câți copii ai?“, îl întrebă Spek tatăl. „Acuma șapte“, răspunse Prala. „Câți ani are calul?“, îl întrebă Spek fiul. „Așa l-am cumpărat“, răspunse Prala și-și zori patrupedul. „Este iapă“, adăugă și dădu colțul spre gara comunală. „Vezi, zise Spek tatăl, ăsta nu știe câți ani are calul.“ „Mare pagubă!“, exclamă Spek fiul. „Da’ putea să-l cheme Spek, nu?“ „Diii...!“ se auzi de după colț. Spek tatăl călcă pe-o prună și puțin lipsi să cadă.
Ajunseră în dreptul magazinului mixt. Þipenie de om. Când se aflară în dreptul intrării, din magazin ieși un bătrân cocârjat. Pentru o clipă, privirile li se întretăiară. Își continuară drumul. Ceasul bisericii catolice bătu de ora doisprezece. Soarele ardea nemilos ulițele satului de pustă. Era o vară lungă și fierbinte.
În fața bisericii nu era nimeni. Frunzele castanilor din jurul lăcașului nici măcar nu se clinteau. „Am crezut că...“, mormăi Spek tatăl. „Ce?“, întrebă fiul. „Că a fost individul acela căruia i-am pus o pereche de blacheuri acum vreo cincisprezece-douăzeci de ani... Care mi-a spus că Doja i-a pus calului numele de Spek.“ „Poate ți s-a părut.“ „Nu mi s-a părut“, zise Spek tatăl și, ajuns dinaintea bisericii, își făcu o cruce mare. „Ce faci, tată?! Își faci cruce?! Păi nu ești...?“. „Nu.“ „Tovarășul Partenie știe?“ „Dă-l în mă-sa. Și el își face cruce când ajunge în fața bisericii.“ „Dar noi nu suntem...?“. „Nu.“ „Dar numele...?“ „Nici numele. Așa s-a numit cel care m-a luat copil de suflet. A murit când eu aveam cincisprezece ani. Mi-a lăsat meseria și prăvălia.“ „Dar de ce nu mi-ai spus nimic până acum?“ „De aia, accentuă Spek tatăl.“ „Și tatăl tău adevărat cum s-a numit?“ „Ce contează? A fost un împuțit și-atât. A lăsat-o pe mama borțoasă și a plecat în America. Mama nu mi-a spus niciodată cum îl cheamă.“ „A fost rea că nu ți-a spus.“ „A murit la nașterea mea. Hai să ne întoarcem. Montăm «Buldog»-ul și-l ducem la muzeu.“ „Dar cu veriga, cu ea ce facem?“ „Nu vezi că nu mai e.“ Într-adevăr, veriga nu se mai afla la locul ei. „A tăiat-o Partenie cu mâna lui. Patriei îi trebuia fierul vechi. La ce folos să fi stat acolo, prinsă în zid. Doja a murit de multă vreme. La fel și calul.“
Fără să spună ceva, Spek fiul se îndreptă spre birtul cel mare. Spek tatăl se așeză pe treptele bisericii. Își prinse capul în palme. Stătu așa multă vreme. Poate un ceas, poate două, nu știa nici el singur cât. În momentul când deschise ochii, văzu alături un cal. Încerca să prindă cu botul un smoc de iarbă ce ieșea prin gardul de sârmă ce împrejmuia biserica. Mai încolo se zărea tiliga lui Prala. Semăna leit cu tiliga pe care o trăsese «Buldog»-ul atunci când se mutase el la sat. Prala, nicăieri. Pe deasupra trecură croncănind câteva ciori. Ceasul din turn bătu de cinci ori. Era cinci după amiază. De undeva de după biserică răzbătu un nechezat. Se auzi tropăit de cal. Spek tatăl se ridică nedumerit. Poate doar i se păruse. Ori poate o fi nechezat calul lui Prala. „Diii, Spek!“ Nu era deloc sigur dacă îndemnul fusese real ori lui doar i se năzărise. Tropăitul se auzea tot mai aproape. Se trase sub portalul bisericii. Inima-i băta cu putere. Nici un om în preajmă. Atunci îl zări peste drum pe bătrânul acela cocârjat pe care-l întâlniseră ieșind din magazinul mixt. Pășea agale. O luase peste șosea îndreptându-se chiar înspre el. Pantofii aveau blacheuri. Lui Spek tatăl i se păru că aude iar tropăitul. Privi spre bătrân, în intenția de a-i spune să se ferească. Celălalt îi zâmbi. Spek tatăl întremeni. Același zâmbet îl afișase și istoricul din atelierul lui de pantofărie. „Semănați al dracului de mult... mă!“ Spek fiul tocmai apăruse, împleticindu-se, cu o sticlă de limonadă în mână. „Da, al dracului de mult!“, arătă el spre necunoscut cu gâtul sticlei. „Ferește!“ strigă Spek tatăl la bătrân. Atunci simți o lovitură puternică în piept. Și atât. Calul lui Prala se mai cabră o dată, necheză și alergă în trap spre tiligă. Spek fiul se aplecă peste Spek tatăl. „Tata...!“, îngăimă acesta, chinuindu-se să arate cu degetul către bătrân. După care închise ochii liniștit. Spek fiul îl privi nedumerit. „Da’ eu cine dracului oi mai fi?!“, se întrebă. Auzi un nechezat foarte aproape de el. Se ridică. Alături, legat de o verigă groasă cât mâna, prinsă de zidul bisericii, stătea priponit un cal alb.