S P A N I A - 1 9 8 2
Fiind gazde, evident că am scăpat de echipa lor în preliminarii, după ce începusem să-i consider piază rea. (Ne eliminaseră și de la turneul final al campionatului european-de două ori, dacă-mi amintesc bine.) S-a dovedit însă-dacă mai era nevoie-că nu spaniolii ne aduceau ghinion, ci noi înșine ne făceam viața grea. După ce reușiserăm o frumoasă victorie asupra englezilor, tot acasă am pierdut două meciuri la rînd: cu Ungaria și Elveția. Dacă măcar pe primul îl cîștigam (și puteam s-o facem, căci eram mai buni la acea oră), eram practic cu vizele de Spania în buzunar, pe lîngă că ar fi fost o performanță istorică: cea dintîi victorie în fața vecinilor de la vest.
Tot poporul a pierdut cu asta, căci pe postul național nu s-a transmis nimic. Începuse perioada de privațiuni, în primul rînd alimentare, sub pretextul necesității de a plăti datoriile externe. Românii reacționau cum știau (și știu) mai bine: se descurcau-în acest caz cu antene pentru țările vecine.[41] Noi, clujenii, aveam posibilitatea să prindem Ungaria în două locuri: lîngă linia ferată și la poalele Feleacului.
În aceste condiții e de bănuit că nu pot să mă laud cu o acoperire serioasă a întîlnirilor din turneul final, deși timpul mi-ar fi permis: terminasem sesiunea, așa că puteam zice că am un noroc similar cu cel din 1978, cînd eram cu un an înainte de admiterea în facultate. (Desigur că la fotbal n-aș fi renunțat, orice examen ar fi fost, dar comoditatea mea înnăscută ar fi avut de suferit.) Necazul era însă că depindeam de soțul asistentei tatălui meu, care avea un prieten în Someșeni și mă chema de cîte ori se ducea. (S-ar fi văzut și la el acasă, în cartierul Mărăști, dar în condiții mai puțin satisfăcătoare: avea televizor „Sport"[42], iar de deranj nici nu vorbesc.) Într-un fel era mai bine la amicul respectiv: televizorul (cu ecran mare) era în curte, și aveai și cu cine comenta, căci de fiecare dată se adunau cel puțin 20.
A fost primul turneu final cu 24 de echipe, ceea ce-evident-a impus un nou sistem de desfășurare. În prima fază erau 6 grupe de cîte 4 echipe. Pentru că tot cele 2 fruntașe treceau mai departe, sferturile de finală au fost înlocuite cu grupe de cîte 3, în care se juca sistem turneu, urmînd ca învingătoarele să dispute semifinale clasice.
Înainte de a trece la cea mai spectaculoasă grupă, cea formată din Italia, Argentina și Brazilia, mi se pare mai mult decît interesant să mă opresc asupra unui meci cu conotații extrafotbalistice: Polonia contra U.R.S.S., în care celor dintîi le era suficient un egal ca să meargă în semifinale. Își reveniseră după prestația mai slabă din Argentina și, cu Boniek către apogeul carierei, dar și cu cîțiva din echipa laureată în 1974, le-au demonstrat sovieticilor că nu pot să-i împiedice să mențină scorul ca la început. Mai mult decît atît, în ultimele minute, Szarmach (la el mă gîndeam cînd am adus vorba de laureați) a scăpat singur în terenul advers. În loc să se ducă spre poartă, cum era de la sine înțeles, s-a îndreptat spre steagul de colț și a așteptat acolo apărătorii. Au venit doi, dar nu i-au putut lua mingea decît trimițînd-o în corner.[43] Faza care implicit a urmat nu i-a interesat pe polonezi-se vedea asta clar. La fel de clar era însă și că voiau să-i batjocorească pe ruși în fața lumii întregi, cînd același Szarmach a repetat figura după cîteva zeci de secunde, împingîndu-l pe arbitru să fluiere sfîrșitul, căci probabil și el ajunsese să se simtă penibil.
La a doua cursă a înaintașului polonez am înțeles și noi, telespectatorii, mesajul, mai ales că nu eram din altă lume: măcar așa le puteau plăti sovieticilor pentru suferințele și batjocura îndurate în urma impunerii cu forța a stării de lucruri pe care nu au cum s-o uite cei peste o anumită vîrstă azi. La polonezi problema se punea cu atît mai acut cu cît începuse dictatura lui Jaruzelski, ca singură alternativă la o invazie urmată de ocupație, ca asupra Cehoslovaciei, în 1968. Se subînțelege că galeria echipei lui Szarmach și Boniek-care și-a făcut datoria pe parcursul întregului meci, la un nivel impresionant pentru mine-era formată exclusiv din emigranți, și mă gîndeam cu regret cît sînt de uniți[44], spre deosebire de românii noștri.
Să lăsăm însă elementele de ideologie, mai ales că în acele momente îmi captau atenția și mai puțin decît de obicei; aveam ce aveam doar cu Ceaușescu. Îmi stăruiau în suflet neplăcerile legate de imposibilitatea de a urmări marele eveniment acasă-mai ales că îi deranjam pe alții, dar cele rele erau împinse în obscuritate de bucuria de a vedea din nou-după 12 ani-o mare echipă a Braziliei.
Și-au luat strălucitor revanșa în fața argentinienilor pentru necalificarea în finala precedentă, despre ale cărei aspecte discutabile am povestit. Au cîșigat mai clar decît arată scorul de 3-1, dînd senzația că pot să înscrie cînd vor. Îi vedeam deja în finală-poate chiar din nou campioni mondiali-deoarece mi se părea imposibil să nu scoată măcar un egal cu Italia (care învinsese Argentina cu 2-1), ceea ce i-ar fi dus în semifinală cu polonezii, care nu le-ar fi făcut față.
Am ajuns cînd italienii conduceau cu 2-1, ceea ce m-a mirat foarte tare. (Mă gîndesc acum că nu trebuia, dar neglijasem că în meciul precedent cei din țara sambei se confruntaseră cu apărarea din țara tangoului. Nu întîmplător folosesc aceste două clișee legate de dansuri; orice s-ar zice, un meci între latino-americani are și astăzi grație combinată cu plăcere de a juca-pînă nu cad în extrema cealaltă, cu faulturi brutale și încăierări generale. Contra celor care de aproape 20 de ani aplicau apărarea-beton, altfel se puneau problemele-dar mi-am dat seama puțin mai tîrziu. Cu atît mai mult era așa cu cît Bearzot le imprimase un stil cu tente ofensive, demonstrat în Argentina și adus la nivel înalt prin abilitatea de golgheter a lui Paolo Rossi.) Peste mirare, eram iritat că erau conduși brazilienii-stare împărtășită de ceilalți din public, care rămăseseră și ei cu impresia din meciul cu cealaltă mare putere fotbalistică de pe continent.[45] Am încercat să transmit celor din jur cu ce mă sugestionam: „Brazilia dă gol cînd vrea!“, și, curînd, am sărit în sus cu toții, la șutul din afara careului al lui Falcao, care a fost formidabil doar în context: însemna calificarea pentru formația sa și îmi permitea să strig (în timp ce ne felicitam cu toții): „V-am spus eu!“.
N-am apucat bine să mă bucur de succesul favoriților mei, și aceștia au trimis absolut stupid o minge în corner, de la peste 30 de metri. De faza care a urmat a profitat din nou Rossi, care-dacă mai țin bine minte-realiza cu adevărat ceea ce englezii numesc "hat-trick".[46]
Din nou m-am concentrat intens, căci mai aveam timp (vreo 8 minute, dacă nu mă-nșel[47]). Din păcate, soarta echipelor se hotăra pe teren, și italienii și-au demonstrat încă o dată fondul de experți în apărare. Imediat după ce arbitrul a consemnat calificarea lor în semifinale, vecinul din față s-a întors către mine: „Parcă ziceai, dom' le, că Brazilia dă gol cînd vrea…“. Am ridicat din umeri și am lăsat capul în pămînt-singurul răspuns pe care-l vedeam posibil.
După cum se gîndea toată lumea, Italia-o dată trecută de Brazilia-a intrat în finală. I-au învins pe polonezi cu 2-0, și consider demn de evocat doar că Rossi a marcat ambele goluri-și de asta sînt sigur.
În schimb, cealală semifinală nu va fi uitată pînă cine știe cînd, nu numai de către români. E destul să îi pomenești unui microbist din generația mea de meciul Franța-R.F.G. din 1982 pentru ca să te poți întinde la povești. Trebuie să mărturisesc că nu țin minte din ce grupă se calificaseră francezii, dar cred că nu e fundamental. Nemții învinseseră echipa țării-gazdă, și-într-un meci anunțat cu surle și trîmbițe (pînă la transformarea în clișeu[48]) drept o înfruntare de calibru greu-au făcut 0-0 cu Anglia. (Bine că nu am văzut ce joc a fost; mi-am zis asta chiar atunci, după cronicile din ziare.) Englezii au făcut egal și cu spaniolii, așa că ambele formații au rămas spectatoare.
Cea mai faimoasă dispută fotbalistică franco-germană a fost atît de dezbătută încît o cronică-și încă din amintiri vagi-mi se pare inoportună. Aș fi vrut să-mi încep evocarea din momentul în care francezii au ajuns la 3-1, dar trebuie să mă opresc și la o fază celebră în istoria fotbalului[49], cea în care Battiston putea rezolva calificarea în finală, fără prelungiri. Mi se pare de la sine înțeles că Schumacher trebuia eliminat pe loc, deci vreau doar să atrag atenția că această brutalitate, urmată de declarația de un cinism incalificabil cum că-i va plăti lucrarea dentară francezului, a umbrit toate meritele acestui talentat portar, poate chiar mai bun decît Maier. Și-a făcut-o însă cu mîna lui, dacă n-a ținut cont că sportul este domeniul care răspunde poate cel mai bine năzuinței de pace, deci este total opus căii prin care germanii au căutat uneori să-și manifeste superioritatea de rasă.
Din moment ce tot am început cu altceva decît plănuisem, îmi voi permite și trasarea cadrului disputei. Dacă mă bazam pe realizările dinainte ale celor două echipe, n-aș fi putut acorda vreo șansă francezilor. La turneul final precedent nu făcuseră mare lucru (e drept că nici nemții, dar măcar se calificaseră în grupele semifinale). Între timp însă, se dezvoltase o generație cu totul deosebită, în frunte cu Platini, despre care voi spune doar că l-a urmat pe Boniek la Juventus. Mai erau Giresse, Tigana sau Bossis, la care se adăugau jucători talentați din formația mai veche, cum era Rocheteau. Spre comparație, echipa R.F.G. fusese învinsă în grupa inițială de către Algeria, după care s-a calificat cu ajutorul Austriei. S-au rodat pe parcurs, se vede, de vreme ce au avut cîștig în fața Spaniei și Angliei.
Cred că e ușor de dedus cine juca fotbal cu adevărat; de aceea noi, cei din Someșeni, am fi ținut cu ei chiar dacă n-am fi fost de aceeași gintă. După isprava lui Ralf Schumacher ne-a apucat de-a dreptul furia contra lui și a coechipierilor. Strigătele noastre au atras și pe alții, astfel că la expirarea celor 90 de minute (cu 1-1, datorită contribuției covîrșitoare a arbitrului[50]) nu mai erau locuri pe băncile lungi de lemn.
Entuziasmul era tot mai puternic pe măsură ce francezii marcau-și au început curînd după ce s-a dat drumul la prelungiri. Cînd-Trésor-fundaș central[51], de altfel-a adus scorul la 3-1 cu un voleu spectaculos, răcnetele s-au auzit pînă departe. Totuși, din multitiudinea de voci am recunoscut imediat una: era a tatălui meu, care probabil se aștepta ca la acea oră să fiu acasă. Nu era momentul să-i reamintesc că la un meci eliminatoriu există-chiar destul de frecvent-posibilitatea de prelungiri, așa că doar i-am făcut semn să vină lîngă mine. A refuzat, și n-am mai insistat, fiind prea preocupat de ce se întîmpla la televizor.
De atunci încolo mi-a intrat definitiv în cap că nemții nu sînt învinși pînă nu fluieră arbitrul. Și astăzi îmi spun că au marcat al doilea gol prea repede, iar cel egalizator a avut o imensă componentă psihică, fiind în principal rezultatul furiei scăpate de sub orice control: a venit dintr-o poziție aproape la fel de grea-și o execuție de o disperare pe măsură-precum cel al lui Uwe Seeler contra Angliei, în 1970.
Dacă tot reliefam factorul psihic, sînt curios ce echipă-chiar fără fond latin-ar fi rezistat la incidentul cu Battiston, la o asemenea egalare și la egalitate după cele 5 lovituri de departajare care se acordă din start.[52] Refuz să retrăiesc momentul în care vest-germanii au tranșat disputa, și de aceea va fi invers decît în general: nu voi trece autorul golului din 11 metri care a dus echipa R.F.G. în finală, deși mi-l amintesc.
Am clocotit în cele două zile pînă la confruntarea supremă, consolîndu-mă doar cu ideea că Italia va cîștiga dacă va ajunge la 2 goluri diferență. Văzusem în meciul cu Brazilia cum știu să țină de rezultat, și acum eram nevoit să mă bazez pe această capacitate a lor, deși îmi era ciudă că îi eliminaseră pe urmașii lui Pelé. Obsesia mea era să fie învinși nemții, așa că dintre două rele trebuia să-l aleg pe cel mai mic.
Marea pasiune pentru fotbal m-a împins să văd și meciul pentru locul 3, chiar dacă părerea despre acest gen de dispute îmi era ca și acum. S-a confirmat ce gîndeam: Polonia a învins cu 3-2 o echipă a Franței care avea toate motivele să fie demoralizată, și un semn a fost că au introdus mai mult rezervele. Statisticile vor reține însă doar că polonezii au fost de două ori pe podium în 3 ediții.
La finală am pornit-o împreună cu cel mai bun prieten; tatăl meu-marcat și el de fabuloasa semifinală-nu a vrut să riște o prezență la triumful germanilor. Am mers cu autobuzul, și pentru că încă nu aveam experiență ca șofer, dar și pentru că însoțitorul meu adusese o sticlă de vin-bună pentru toate împrejurările, dacă ai apetit în acest sens.
Chiar dacă am fi băut simultan, am fi făcut-o din motive exact opuse. Mi-a declarat pe drum că ține cu R.F.G., tocmai fiindcă e în minoritate. Cînd am ajuns în grup, era desigur imprudent să-și manifeste zgomotos preferințele; în schimb eu am putut să le comunic de la bun început ideea în legătură cu credința în succesul italienilor, o dată atinsă diferența de 2 goluri.
Momentele pînă la începutul jocului au trecut pentru mine mai ușor decît în alte situații similare, fiindcă m-a impresionat că se afla în tribună cancelarul Helmuth Schmidt. Mi-am zis că în sfîrșit se vede ce importanță socială are fotbalul, din moment ce este pe agenda unei personalități atît de cunoscute. Nu era însă singura figură proeminentă care asista; cealaltă protagonistă a finalei era reprezentată de președintele Alessandro Pertini (mai puțin cunoscut de către mine, fiind-prin constituția lor-cu implicare mai redusă în viața politică). Între cei doi se afla o gazdă cît se poate de impozantă: regele Juan Carlos, despre care aveam să aflu mai tîrziu că nu venise acolo doar pentru protocol, fiind suporterul cu rangul cel mai înalt al lui Real Madrid. Cei doi lideri implicați în confruntare se manifestau în concordanță cu structura popoarelor lor: Schmidt păstra o figură cu un zîmbet de circumstanță, pe care nu și-a modificat-o pe parcursul meciului, iar Pertini începuse deja să salute expansiv jucătorii și publicul-și trecuse de 80 de ani.
Cred că aceste aspecte colaterale mă interesau doar pe mine, iar după ce a început disputa chiar că nu mai aveam cu cine să le comentez. Erau însă evenimente de urmărit pe teren: italienii se convinseseră că nu e de joacă, și arătau tot ce le indicase antrenorul. Profitul-un 11 metri-a apărut destul de repede. E lesne de înțeles ce efervescență a fost printre noi-dar și cum ne-am dezumflat cînd l-au ratat. Doar Mircea, amicul meu, chicotea. Avea să-i înghețe surîsul cînd favoriții marii majorități au deschis scorul. Eu mă bucuram cu atît mai mult cu cît nu căzuseră psihic după marea ratare, ceea ce ar fi fost perfect posibil la cei cu sînge latin.
Cînd și-au consolidat avantajul, entuziasmul a fost pe măsură. Acum era momentul să mi se demonstreze teza, pe care am repetat-o. Buna-dispoziție mi-a sporit cînd am văzut că președintelui Italiei i se potrivea apelativul de Sandro: se bucura ca un copil la fiecare gol. Și mai încîntat am fost cînd scorul a ajuns 3-0, deși-firesc-nemții începuseră să preseze. De-acolo încolo chiar că nu mai putea să se întîmple nimic, așa că așteptam doar ca arbitrul să confințească împlinirea dorinței mele-și a tuturor celor care suferiseră la meciul R.F.G.-Franța.
Chiar dacă vest-germanii au marcat și ei un gol, nu se poate spune că eșecul lor a stat vreun moment sub semnul îndoielii. Zic eu că Italia a meritat acest prim titlu din perioada modernă[53], cu atît mai mult cu cît juca fotbal adevărat. Noi, cei de pe bănci, ne alăturam trăirilor președintelui Pertini, care strîngea mîini în stînga și-n dreapta, în paralel cu țopăituri de entuziasm sau salutări și bezele adresate tuturor. Cancelarul vest-german avea și în acele momente expresia de la începutul meciului, și a răspuns sec-ba chiar cu o tentă de ironie care nu putea să mascheze amărăciunea înfrîngerii-la strîngerile de mînă ale liderului italian, care-l amuza și pe regele Spaniei.
Trecînd peste aceste amănunte de coloratură, aș spune că succesul a fost o răsplată binemeritată pentru unul dintre cei mai mari antrenori italieni: Enzo Bearzot. A fost de asemenea o încununare a carierei celui mai în vîstă jucător care a devenit campion mondial (cel puțin după știința mea): portarul Dino Zoff, căpitanul echipei-un jucător de legendă nu numai în țara sa. Avea atunci 42 de ani, cîți aveam și eu cînd m-am apucat să depăn aceste amintiri. Mai demn de relevat este că noi, românii, l-am „pensionat“, prin acea teribilă lovitură liberă a lui Bölöni, în primăvara următoare.
------------------------------------------------------------
41] Unii mergeau și mai departe, fiind pilde vii pentru lașitatea și duplicitatea care a făcut atîta rău imaginii noastre în lume: lăudau istețimea lui Ceaușescu, care-după acești clănțăi-își dăduse seama că n-are rost să dea vreun ban pentru televizarea meciurilor, din moment ce sudul țării prinde bulgarii, vestul-ungurii sau sîrbii (în Banat), iar estul și nordul-rușii. Făcînd abstracție că era vorba de un principiu, lăudătorii de circumstanță nu-și puneau problema ce face centrul țării-și nu e de mirare. „Prietenii știu de ce.“-ca să citez în domeniu.
42] Pentru tineri: mic și (evident) alb-negru.
43] Ca interesantă (să-i spunem) coincidență, trebuie neapărat să menționez că, la cîteva ore după ce am scris aceste rînduri, am văzut ceva asemănător din partea lui Thierry Henry, ca să păstreze rezultatul în întîlnirea Arsenal-Chelsea 2-1. Aș putea zice că este doar un epigon, dacă n-ar fi fost prea mic pentru a-l vedea pe Szarmach.
44] Atunci nu mă impresiona în mod deosebit că Papa era polonez; desigur că optica mi s-a schimbat. Poate n-aș fi inserat această notiță dacă nu s-ar fi împlinit de curînd 25 de ani de pontificat.
45] E drept că Uruguay are două titluri mondiale, dar în 1930 și 1950.
46] Trei goluri la rînd-și nu în total-în același meci.
47] Îmi dau seama că nesiguranțele apar cam des, dar au trecut, totuși, peste 20 de ani.
48] Din 1990, sigur.
49] Oricît ar fi de celebră, sînt destul de mulți români care nu au avut posibilitatea s-o vadă, fie că erau prea tineri (sau încă nu se născuseră), fie că nu aveau accea la posturile străine. Pentru ei o voi reda pe scurt: Battison scapă singur spre poarta germană, iar Schumacher intră în el cu pumnii și cu picioarele, fiind evident că atacă jucătorul, și nu mingea. Arbitrul nu a acordat nimic.
50] V. și notița de mai sus. E de precizat că două decizii nu putea lua: penalty (pentru că faultul a fost în afara careului) și corner (mingea a ieșit din Battiston).
51] A fost și căpitanul echipei o vreme, pînă la ascensiunea lui Platini. Interesant cu adevărat este însă numele lui-nu doar cel de familie (care înseamnă comoară), ci și cel de botez: Marius-foarte probabil luat din „Mizerabilii“, dar mult mai obișnuit la noi sau la italieni și spanioli (Mario).
52] Cred că a fost primul turneu final cu această reglementare. Oricum, în Argentina n-a fost nevoie.
53] Și singurul. Să vedem ce va fi din 2006.