Cand esti in ultimul an de facultate astepti sa treci cu bine de ultimele incercari studentesti, respectiv sa iti faci practica finala de specialitate si sa treci cu bine de examenul de licenta. Stelian, student in anul VI la Psihiatrie, trebuia sa-si aleaga spitalul in care sa realizeze profilele clinice ale bolnavilor. Din curiozitate, a ales un spital amplasat in afara municipiului Timisoara, dar in cadrul aceluiasi judet, Timis, respectiv Spitalul de Boli Nervoase din oraselul Gataia. Pentru a ajunge la aceasta locatie e o adevarata aventura. Daca alegi sa urci in trenul personal Timisoara-Resita, cu garnituri de vagoane invechite, mizere, si mai prinzi si aglomeratie, esti obligat sa fii atent la buzunare si bagaje, e bine sa dai prioritate cersetorilor si alcoolicilor sa treaca pe culoare etc. Daca alegi sa calatoresti cu autobuzul Timisoara-Bocsa e cam acelasi lucru: calatoresti cu taranii care n-au reusit sa-si vanda marfa pe piata Timisoarei, si care isi incearca norocul si in recunoscuta piata a Gataiei. Din usa autobuzului te respinge un miros de crescatori de animale, zgomote izolate de oratanii indesate in plase de rafie, saci de grane peste tot…
Din doua variante rele, Stelian a ales calatoria cu trenul. Era o primavara binevoitoare, in care te imbie mirosul de tei inflorit cand te dai jos in statia Gataia. Si, cum viitorul medic psihiatru se afla pentru prima data in aceasta localitate, s-a dezmeticit greu din multimea ce astepta pe peronul garii, mergand incet spre Padurice, locul unde este amplasat spitalul. La iesirea din oras, studentul a urmat o alee incadrata de plopi pana in momentul in care a patruns intr-o padurice deasa de foioase. In mijlocul “junglei”, i s-au deschis deodata doua cladiri albe, neamenajate la exterior. Din loc in loc, banci pe alee, superaglomerate de bolnavi. E mult mai dramatica si mai impresionanta vizita unei case de nebuni decat a unui spital de cancerosi. Nu stiu de ce, poate e o deformatie profesionala, dar pe Stelian il impresioneaza groaznic nebunia, considerand-o incompatibila cu spiritul.
La intrarea in cladirea principala, portarul unitatii il intampina pe student si il conduse spre biroul directorului spitalului. Intrand cu sfiala pe holurile intortocheate, directorul il vazu si il pofti in biroul sau.
-Buna ziua! Un alt studentas, nu-i asa? Sper ca macar dumneata sa ramai cu ceva in urma scurtei perioade de practica, de care fusesem informat deja telefonic din partea secretarei facultatii. In general, studentii sunt dezinteresati. Vin azi, si a doua zi pleaca. Contactul direct cu bolnavii e socant pentru unele persoane, chiar si pentru cele care se vor numi in viitorul apropiat cadre medicale. E important sa retii ca la un spital de nebuni logica a murit, iar daca apare, din cand in cand, apare ca un paradox, ca un petec de luciditate. Maine dimineata poti sa-ti faci deja cateva profile ale bolnavilor, ii poti interoga.
Asa a si facut. Dimineata, dupa servirea micului dejun, Stelian a iesit in curtea spitalului, apoi s-a oprit pe o banca unde statea un om care vorbea de unul singur, intrerupandu-l politicos:
-Cine sunteti dumneavoastra?
-Nimeni nu ne impiedica sa cunoastem cauza lumii. Ai aflat radacina lumii? Ce sens am eu ca sa exist? Stiu, tu esti om normal, si imi vei raspunde arbitrar, prin silogisme, judecati. Dar judecata mea nu e concludenta în ceea ce priveste sensul, pentru ca pe langa sens apare si nonsensul. In permanenta ma invecinez cu un eveniment care se va intampla sau care s-a si intamplat deja. De exemplu, dimineata imi ucid cucii uitati in vitrinele copilariei, si crede-ma ca-n restul zilei ma simt mai bine.
Uimit de profunzimea vorbelor unui nebun, Stelian continua:
-Aaaa…deci tu esti filosoful! Am citit despre tine intr-un reportaj facut intr-un ziar local…
- Stiu ca am fost trimis sa locuiesc in acest spital pentru a mai lucra la povestea mea!… Desi se spune ca exista trepte ale ramanerii, oricat as sta aici, observ ca a fi si a nu fi e acelasi lucru, realizez ca nu pot fi sistemic. Sistemul e un mod fundamental de a gandi, si eu nu stiu sa gandesc. Am incercat sa gandesc peste posibilitatile mele pe cand am predat filosofia intr-un renumit colegiu din Lugoj, la Brediceanu, dar mi-a cedat sistemul nervos, si iata-ma aici!
Filosoful s-a ridicat brusc si a inceput sa alerge pe aleile din curtea spitalului dupa un personaj cu barba si sutana neagra. Il prinsese intr-un final, si il aseza pe acesta cu brutalitate langa student, pe banca. Probabil ca fusese preot, deoarece pana si mainile ii erau inclestate in forma de rugaciune. Repeta aceeasi fraza lunga, care oboseste orice ascultator:
-Absolutul religios ne scoate din nelinistile infinitului si nedeterminarii, deoarece ideea de limita, traita de om in univers, nu poate fi depasita decat pe cale religioasa. Ritualul mistic nu poate fi inlocuit! In iad pacatosii sunt valorificati la maximum, insa, in rai, toti locuitorii acestui pamant traiesc sub zodia sferei. Si ce este mai rotund decat gestul mainilor in rugaciune, care, apropiate, ii dau omului sentimental de adapost? Prin rugaciune omul se indumnezeieste, anuland constiinta imposibilitatii contactului cu absolutul. Iar biserica e bolta, e cununa, geometria fundamentala…
In pauzele dintre repetarea exacta a acestor cuvinte recita psalmul: “Tare sunt singur, Doamne, si piezis!“ Nimeni nu stia nimic despre el, pentru ca era cel mai vechi in spital. Singurul lucru care il tradase sunt cuvintele: “Dati-mi parohia inapoi. Unde-s enoriasii mei? Vreau inapoi, la Valeapai!”
Dupa prima zi, pe student il incerca gandul cum ca toti nebunii ar fi de fapt formati din patura de oameni instabili, la granite dintre exacerbarea metafizicii si a credintei. S-a inselat, desigur, intrucat, a doua zi, a avut alte doua experiente. Mai intai, i-a atras atentia o femeie care gesticula precum un actor, poseda o adevarata arta a semnelor si cuvintelor. S-a apropiat de el, si i-a soptit:
-Sunt vesnica indragostita, poeta spitalului! Am avut o deceptie, o cadere psihica… Greu mai gasesti astazi o iubire tipica, sanatoasa. Te contopesti cand cu ploaia, cand cu razele de soare. Saraceam cand nu mai stiam iubi. Zilnic ma aprindeam de la flacara, si am invatat sa apreciez frumusetea. Era o lupta cu inima si acum imi recunosc limitele si capacitatea de a suferi. Am crescut la Arad cu expresia: “cine planteaza curtoazia culege prietenia, cine planteaza bunatatea culege iubirea”. Astfel, am furat din barbat o doina, si singuri ne pierdeam intr-o lume nestiuta de nimeni. Acum, trupul cel nou imi apasa si-mi striveste trupul vechi. Am sentimentul constient al insuficientei personale si incerc sa ma intregesc mereu in doi, prin a-mi alege mai bine scena de evolutie. Inainte de a ajunge aici, eram fie o oratoare de carciuma, fie o ascultatoare beata, dar traiam cu emotia desavarsirii. Si ma tot intreb de-atunci: cine-mi mai spala inima? Cine-mi mai bea plansul?
Dupa o astfel de experienta, ramai putin pe ganduri: “iata ce inseamna sa fii sensibil, ce subtire e firul dintre iubire si nebunie…” Si, dupa ce si-a notat reactiile ei actoricesti si cuvintele-i sensibile in carnetelul meu, Stelian a fost strafulgerat de privirea pierduta si prelunga a unui individ care i s-a destainuit cu greu:
-Psiholog fiind, ma lupt pe doua planuri: cu vointa nelimitata de a fi liber si cu luciditatea. Vointa inseamna mai mult decat putere, mai mult decat forta de a fi, iar luciditatea e o limpezire nimicitoare a spiritului. A fi lucid inseamna a-ti da seama perfect de limitele si neputintele tale. Ne deosebim de maimute prin faptul ca nu avem coada. Am invatat in acest spital ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea Celuilalt. Omul captiv nu poate fi fericit. Dar sa intensifici aceasta captivitate, pana la nivelul spitalului — numai omul e capabil de asemenea nebunie. Oscilam intre libertate si moarte. Exista o esentialitate mintala careia ii repugna abundenta informativa. Cand aceasta limita e depasita, esti declarat nebun. Noi toti asteptam aici pentru ca suntem cautati. Dar nici unul nu suntem gata, nu suntem pregatiti suficient. Si s-ar putea să nu fim niciodata… Fericiti cei ce sunt cauza propriei umbre!
In investigatiile sale ulterioare, studentul a aflat de la o asistenta medicala ca acest personaj fusese insusi psihologul Spitalului de Boli Nervoase “Iancu Vacarescu” din Timisoara, si n-a rezistat mediului sau numeroaselor cazuri nesolutionate pe care le-a intalnit. A inceput sa consume alcool, pana cand sistemul sau nervos a cedat. A ajuns in spital dupa cinci dezalcolizari. Daca esti slab, devii nebun intre nebuni.
Mai incolo, undeva in iarba, statea “Generalul”, care povesteste tot timpul de cate ori si cum au decurs examenele de admitere pentru scoala superioara de ofiteri. Se destainuie de obicei singurului personaj care-l intelege, “Matematicianul”. Iar profesorul universitar de matematica a fost adus aici de fiica sa, in urma unui soc avut in timpul gandirii unei demonstratii matematice pentru o noua culegere de probleme. Dincolo, la fereastra unui dormitor, e “Bucatarul”, iar la intrarea in curte abia treci de cel numit “Politaiul”… Si cati or mai exista!...Fiecare cu “personalitatea” lui.
Acum Stelian a inteles ca poarta un strop de iad in el, si ca in astfel de spitale sunt multe capete invaluite de umbra si mister. I se parea ca din aceste vase, din aceste guri a sorbit un dram de viata, ca poate pleca mai intelept. Oare acesti oameni cum vor fi judecati? Or, se poate ca ei sa ne atraga atentia ca ne primim pedeapsa pe acest pamant? Probabil ca numai aici, pe pamant, e si Iadul, si Raiul. Pentru binele si greselile facute vom plati undeva palpabil, intr-un spital de nebuni…
Ajungand acasa, fericit ca si-a creat cele cateva profile psihologice ale omului nebun, Stelian se intinde pe canapeaua sa si bolboroseste: “Mi-e teama ca, dupa o noapte probabil agitata, sa nu ma trezesc metamorfozat intr-o maimuta uriasa!”