agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-29 | |
Numai duminica bisericile cresc înalte. Înalte și țuguiate. Goticul se azvârle în arcuiri de ogivă, dar gândurilor le place să rămână mici și meschine, plutesc lângă noi. Fețele oamenilor devin serioase, buzele îngână rugăciuni pioase, iar mâinile drepte desenează cuminți semnul crucii în aer, mulțumind pentru conștiințele saturate și bine puse la adăpost, în numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh.
- Hai, Ioana, hai ca-ntârziem la botez! Ce te tot gătești atâta? Gătitul a devenit o îndeletnicire tacticoasă, ca cititul ziarului și cafeaua de dimineță. Îmi place. Mă face încă să cred că sunt un individ obișnuit, cu tabieturi obișnuite, deci cu trăiri mărunte, mulțumit de sine duminica dimineața. Machiatul imi dă un soi de confort mental. Ori poate numai doza zilnică de histrionism. - Sunt gata în cinci minute, dragă. Hai, că nu trebuie să fim primii! Nu-mi place să zâmbesc la toată lumea, de cele mai multe ori fără s-o cunosc. Și totuși o fac. De fiecare dată. Spectacolul de circ cotidian. “Bună ziua, vai ce bine vă stă în roșu, v-ati făcut ceva la păr, vă stă minunat!” Uneori complimentele îmi dau senzația de experiment sociologic. Interlocutorii (de cele mai multe ori niște ele) se împart în două categorii: versate și timide. Iar reacția este invariabil aceeași. Efect pavlovian de încântare ori de stinghereală, întotdeauna urmat de o luminare a feței. Astăzi însă mi-am epuizat doza de complimente. Pur și simplu n-am chef. N-am chef de nimic, de complimente ieftine cu atât mai puțin. - Ioana, mă duc să pornesc mașina! Pornitul asta al mașinii de fapt se traduce prin meșterit pe la te-miri-ce șurubăraie și fără să-nțeleg de ce mă enervează la culme. Astăzi mai mult decât de obicei. - Stai că sunt gata. Cât îți ia dragă să pornești mașina? Nu poți să mă aștepți și pe mine două minute? Mai bine te-nsurai cu mașina! Ieșirea mea nu rămâne fără urmări. - Măcar nu m-ar fi bătut la cap! Drept. Omul are dreptate. Dar cum să-i explic eu că nu mașina în sine mă scoate din sărite, nici măcar faptul că mă lasă în urmă să cobor singură, ci simbolul nenorocitului de vehicul care strânge în el toate îndeletnicirile “masculine” la care el nu renunță niciodată și care îi mănâncă timpul de stat cu mine. Nu sunt posesivă, nu sunt nici măcar capricioasă, tănjesc numai după puțină tandrețe care rar se mai găsește prin părțile noastre în ziua de azi. Îmi dau seama că nu e momentul să “argumentăm” și intervin împăciuitor: - Iarta-mă, sunt nervoasă, n-am nici un chef de toată mascarada asta care se mai desfășoară si-n biserică! Îl sărut tandru și brusc se luminează. - Hai că-n două ore suntem înapoi! Mă mai iubești? Tâmpită întrebare. Cum să-i explic că-l iubesc întotdeauna într-un mod abstract și învățat în timp, dar că în mod special în momentul ăla chiar nu prea-l iubesc. Sunt prea nervoasă și prea mi-e lehamite de toate. Îi zâmbesc și răspunsul îl mulțumește. Mașina pornește cuminte (conduce el). Gândurile îmi fug fără noimă. - Fii atentă, i-am făcut iar consumul. Mers pe autostradă, 80 la oră, constant. Cât crezi că a scos? Întrebările lui tip ghicitoare mă enervează în egală măsură cu satisfacția pe care i-o dau lui. - Hai, că n-am chef, știi că mă enervează să ghicesc. Știe. - 4,8. E foarte mândru de el și nu vreau să-i stric bucuria. Mă minunez și eu (doamne, chiar nu mă interesează cât consumă nenorocirea de mașină) și mă chinui sa-mi păstrez calmul și să-mi desenez un zâmbet pe chip. Suntem aproape de biserică. Trebuie. “Vai, de când nu v-am văzut, ce frumoși sunteți!”. “Tanti Geta, da’ nu v-ați schimbat deloc”. “Ce face mama?” – ce întrebare imbecilă! vrea să zică ce face mama mea, nu maică-sa. Lucrurile astea mă enervează mai mult decât de obicei. Nu-nțeleg de ce, dar ma consolez cu gândul că oricum n-are importanță, în două ore se termină toată nebunia. Începe slujba. Răsuflu ușurată. Pot să mă gândesc la ale mele. Mă trezesc gândindu-mă la lucruri vulgare, cred că există o reacție de revoltă a fondului nostru constant de gânduri care în biserică se încăpățânează să arunce la suprafață pe cele mai nepotrivite situației. Mărul are istorie veche și nici ziua de azi nu face excepție. “Aliluia, Aliluia” Glasul preotului are ceva duios, aproape ireal. Nu se potrivește deloc cu statura lui. Bine-făcut e un cuvânt pipernicit pentru dimensiunile acoperite de sutană. Și totuși glasul lui are ceva nespus de înalt și de arcuit în ogive. Biserica e micuță și veche, pictura ștearsă, în stil bizantin. O icoană cu un sfânt înălțat nefiresc peste propriul umăr îmi aduce aminte de “sărutul” lui Klimt. Și din nou glasul preotului: “Te-ai lepădat de satana?” Tresar. Bine că nu-mi pusese mie întrebarea. Îmi reiau admirația cu ochi de estet. ............................................................ Izbucnesc în plâns. S-a umplut paharul, trebuia să rabufnească odată. În același moment sună un telefon. Mă prefac că e al meu și ies din biserică. Nu m-a văzut nimeni. Chiar că n-am chef de explicații. Plâng ca nebuna, cu ochii țintă la o cruce de lemn din pridvor. Gândurile zboară aiurea, se întretaie, nu le mai cenzurez, nu le mai ordonez, le las în voia lor. Mi-am pierdut controlul iremediabil. Am impulsul de a reintra în biserică și de a le spune în față tuturor ce gândesc, nu ce trebuie să le spun. Mă simt nouă și fără mască. Aș vrea să mă pot demachia. Sunt ca un întreg batalion care pleacă la luptă. Îmi iau avânt și intru. Pruncul tocmai se năștea din nou din apă sfințită și duh grăbit, în numele sfintei treimi. - S-a-ntâmplat ceva, păpușă? O iert pentru apelativ. Mi-e dragă, tare dragă tanti Maria care nu are nimic fals în ea și care nu știu cum de se trage din același neam cu noi, ceilalți. - Nimic, tanti Maria. Am ieșit un pic la aer. Simțeam că mă sufoc. Și nu mințeam. Tanti Maria m-a strâns numai ușor de mână, a se-ntâmpla-mamă-în-biserică și s-a întors la gândurile ei. Mi-a pierit toată forța, toată hotărârea. N-am curaj. Dar mă simt senină. Senină și proaspătă. Abia aștept să plecăm acasă. Am chef de mers în parc. - Hai, Ioana, hai să-i pupăm și să mergem. - Hai. Sunt veselă și vede lucrul ăsta. Îmi zâmbește larg și mi-e iarăși drag, tare drag, aș fugi în brațele lui ca la spovedanie. Aș vrea să plâng din nou în brațele lui. Să-i spun cum în mine s-a transformat “sărutul” din pictura unei icoane în gând înalt, arcuit în ogive gotice. Îmi simt lacrimile ca un nod dureros în capătul gâtului. - Mama ei de mașină, iar nu pornește! Ușa trântită (mi s-a părut că o simt până-n măduva oaselor) mă trezește brusc la realitate. Îmi înghit lacrimile, deschid parasolarul cu oglindă, îmi șterg orice urmă a “sărutului” și imi afișez din nou zâmbetul cotidian. - În sfârșit, hai că mă gândeam că pierdem știrile. Știam eu că nu zâmbesc degeaba! Cotidian. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate