PIESA DE TEATRU

Personaje:

El
Ea
Femeia

Decor:

[O scenă sau un loc cu două-trei rânduri de scaune, cu fața la spectatorii reali. Pe rândul din față, la mijloc, sunt trei scaune libere. Pe celelalte scaune se află păpuși, animale gonflabile, de pluș etc. Intră El și se așază pe scaunul din mijloc. Imediat apare Ea și se așază în dreapta lui. Ea privește țintă spre public iar El întoarce de câteva ori privirea spre Ea ca și cum nu s-ar putea stăpâni. Apoi intră Femeia. E îmbrăcată țipător, în culori neasortate, strălucitoare, cu multe bijuterii. Pare fără vârstă, vulgară, indecentă. Trece pe lângă scaunul fetei deranjând-o, apoi cade în brațele tânărului scoțând un țipăt strident. În sfârșit se așază pe scaunul ei.]

Femeia [spre cei doi]:
- Uf! Ce trafic infernal! Nici n-ai unde să parchezi o mașină din alea mici dar ditamai Jeep-ul! Voi cum ați ajuns până aici?
Ea:
- Am venit cu metroul. Chiar am călătorit bine.
El:
- Eu am venit pe jos. [parcă scuzându-se] Simt nevoia să fac mișcare.
Femeia: [Se uită în jur spre celelate scaune, apoi rostește cu dispreț]:
- Nu-i nimeni cunoscut. Apropo, nu știți ce piesă se joacă? Am uitat să întreb. [Nu mai așteaptă răspunsul.] Sper să fie una la care să râd. Chiar am nevoie de puțină relaxare. Ați auzit de terapia prin râs? Am avut ceva probleme în ultimul timp…cu criza asta economică…ce să mai vorbim. Și una peste alta, mi-am pierdut și cristalul de la geantă. [Le arată geanta ei imensă.] Știti, am si eu o doagă în plus. Mor după cristalele Swarowski. Am peste tot…pe pereti, pe mobile, pe haine…ba chiar și-n baie. Câteodată, cand am musafiri, ornez și mâncarea cu ele. Pun câte-un cristal pe-o salată, pe-o plăcintă… Asta-i pasiunea mea. Îmi plac lucrurile cu gust, scumpe. Iar aici, la teatru, îmi place să stau în rândul întâi. Dai un ban, dar stai în față!
[Tace câteva momente, se uită spre cei doi de parcă ar aștepta o aprobare, apoi continuă privind în față, spre public.]
- Abia aștept sa înceapă spectacolul, să se ridice cortina…Doamne, ce cortină veche…de pe vremea lui Pazvante…
Ea:
- Cine să aloce fonduri pentru cultură? Câți sponsori găsești? Și sunt destui oameni cu stare, nu? [O privește țintă pe femeie.]
Femeia:
- Dacă faci aluzie la mine, să știi că n-ai dreptate. Eu și cu bărbatu-meu am sponsorizat anul trecut un concurs de tras la țintă în sticle cu bere. Ce ne-am distrat! Să fi vazut cum curgea berea pe ciment și se făcuse un strat gros, uite-așa, de [Arată cu mâinile grosimea] sticlă spartă. Erau cioburi peste tot. Și anul ăsta vrem să sponsorizăm un concurs de mâncat, așa cum am văzut prin filme…

Ea:
- Da, se știe că orice ființă vie vibrează la lucruri înălțătoare, la frumos. Dar, uite, se ridică în sfârșit cortina. [Toți tac câteva momente și privesc spre public.]
Femeia [răstindu-se]:
- Ei, dar ce-i asta? Ãștia și-au bătut joc de noi! De partea cealalta a cortinei sunt tot spectatori? Poate că ei se așteaptă să jucăm noi piesa? Asta-i culmea! Să ne dea banii pe bilete înapoi!
El:
- Nici eu nu înțeleg nimic din toată chestia asta! Poate că ar fi cazul să plecăm…
Ea:
- Ia stați…[uitându-se nemișcată spre public] Parcă întrezăresc ceva… Sau mi se pare? Nu, nu! Văd! Văd!
El [extrem de curios]:
- Ce vezi?
Ea:
- Ssst! Vorbește mai încet. Să nu-i deranjăm pe ceilalți. [Privește în jur, apoi înainte.] Trebuie să te concentrezi. Ai privit vreodată o foaie de hârtie pe care e desenat un anumit model? Sau un perete pictat minuțios, asa cum sunt pe la țară în unele părți, de exemplu în Maramureș, sau o bluză cusută în cruciulițe, ca în portul nostru popular? Ei, dacă privești la toate astea un anumit timp, fără să-ți muți privirea, ai observat că începi să vezi modelele dispuse altfel, în relief?
El:
- Să știi că mă jucam în felul ăsta când eram mic…
Ea:
- E un exercițiu foarte odihnitor, creierul intră în starea Alpha.
Femeia [răstindu-se]:
- Ce Alpha și Omega mă-sii bălmăjiți acolo? Nu puteți vorbi ceva limpede?
El:
- Păi, hai să încercăm să privim și noi cu atenție! [uitându-se la femeie semnificativ] În tăcere!
[Toti trei se holbează către spectatori făcând ochii mari.]
Femeia [renunțând]:
- Că n-oi sta acum să mă uit ca proasta-n târg! Poate că-n fața noastră e o oglindă. Vă spun eu că ăștia și-au bătut joc de noi! [Se ridică și-și agită mâinile și strigă: U-u! Apoi se așază la loc.] [dezamagită] Nu-i nici o oglindă!
El [entuziasmat, pune mâna pe umărul fetei, emoționat]:
- Să știi că am reușit să văd! Nu mi-am dat seama ce, dar era ceva… în mișcare…
Ea:
- Bravo! Perseverează! Nu-ți va părea rău.
[Se holbează din nou toți trei în tăcere.]
El:
- Gata! Am reușit! E un loc la marginea unui oraș. Se văd niște blocuri în departare. Nu, nu! [dezamăgit] Mi-a zburat imaginea din fața ochilor…
Ea:
- Nu te da bătut! Încearcă din nou!
El [cam neîncrezător]:
- Poate mi s-a părut…
Ea:
- Nu ți s-a părut. Aceeași imagine am văzut-o și eu. Îți aduci aminte? Erau niște excavatoare…
El [întrerupând-o]:
- Da! Și locul unde lucrau era împrejmuit cu sârmă…
Ea:
- Exact.
Femeia:
- Spuneți-mi și mie în care punct trebuie să privesc? Dacă tot am dat banii, măcar să văd și eu ceva…
Ea:
- Nu există un punct fix. Trebuie sa privești mai mult cu ochii minții.
Femeia [ofensată]:
- Adică ce vrei să spui? Că numai cei care au minte pot vedea? [Ceilalți tac. Femeia continuă privind spre cei doi.] De fapt, acum îmi dau seama că văd și eu. Da, da!Văd blocurile și excavatoarele. Numai că nu le văd prea clar. Mi-am uitat ochelarii acasă. Poate-mi mai spuneți și mie din ce vedeți…așa…măcar din când în când…
Ea:
- Uite! Au găsit două schelete umane…
El:
- Curios! Par îmbrățisate. Unul mai mic si unul mai mare…
Ea:
- Bănuiesc că cel mai mare a aparținut unui bărbat iar celălalt unei femei. Dar ce au în coloana vertebrală?
El:
- Cred că sunt săgeți. Să știi că ăștia au murit de tineri, cred că au fost asasinați. Oare de ce?
Ea:
- Poate doar pentru faptul că se iubeau…
Femeia:
- De ce să se iubească? De unde știi că se iubeau?
Ea:
- Pentru că au murit îmbrățisați.
El:
- Dar nu văd podoabe, vase sau arme vechi pe lângă ei. Asa cum erau înmormântați strămoșii cu mii de ani înainte…
Ea:
- Ai dreptate. Asta demonstrează o dată în plus că au fost omorâți. Sunt curioasă… Aaa!
El [speriindu-se]:
- Ce-ai pățit?
Ea:
- S-a întunecat totul. Nu mai văd nimic.
El [uitându-se cu atenție în față]:
- Și mie mi s-a întâmplat același lucru…
Femeia [Cu o superioritate zdrobitoare, născocește]:
- Eu văd în continuare. Vine un popă și…îi bagă în sicrie…ține slujba…acum vin groparii…Cineva aduce o colivă…
Ea [întrerupând-o]:
- Uite, apare din nou! [întorcându-se spre el] Vezi? Doamne, ce loc frumos! Parcă nici n-ar fi adevărat!
Femeia:
- Păi, normal că nu-i adevărat! Nu vezi că acolo sunt doar niște spectatori ca și noi?
El:
- Uite ce verde e iarba…și copacii…n-am văzut niciodată așa un verde…atât de…curat. Si cerul!
Ea:
- Ce părere ai de râul care curge la câțiva pași de noi? Îi auzi susurul? Credeam ca apele sunt albastre doar pe hartă! Uite, dacă întinzi mâna, simți stropii care sar prin aer.
El [întinde ambele mâini, apoi și le așază pe obraji]:
- Simți și mirosul? Nu cred c-am mai respirat vreodată atâta prospețime!
Femeia [Îi privește pe rând cu neîncredere, se uită fix înainte, întinde și ea o mână dar o retrage dezamăgită]:
- Da, da, ce loc minunat! Cred că-i în Herăstrău.
Ea:
- O-o! Apare și un personaj! [admirativ] Destul de hot tipul! Numai cu câtă usurință trage grămada aia enormă de crengi uscate. Uau! Ce mușchi, ce plete! Păcat că are fața atât de vopsită!
El:
- Privește în stânga! Vin mai mulți…Sunt și femei. Cu sânii goi…
Femeia:
- Ptiu! Doamne, apară-mă! Ce-i cu rapandulele alea? Spuneți-mi și mie, v-am zis că mi-am uitat ochelarii. Văd așa, ca prin ceață…
Ea:
- Nu sunt pițipoance. E un trib de mii și mii de ani în urmă.
Femeia:
- Și asta le dă dreptul să fie dezmățate?
Ea:
- Poate n-aveau designeri și nici stiliști…
El [cam scârbit]:
- Ia uite, bărbații trag bucăți enorme de carne de animal. Iată și capul. După colți și mărime, e vorba despre un mamut. Toți sunt vopsiți pe corp. Predomină culoarea rosie.
Ea:
- Hm. Acum observ că acolo, în dreapta, e un cort, de unde a ieșit adineoari bătrânul. Ce barbă lungă și albă! Umblă tot aproape gol ca și ceilalți. Doar coapsele sunt acoperite cu piele de animal.
El:
- Se pare că el e șeful. Iată toți au încremenit la vederea lui. Uite, ies mai mulți bătrâni din cort. Sunt în total șase. Cred c-a avut loc un sfat al bătrânilor. Văd că bărbații aduc niște butuci și bătrânii se așază. Un butuc a rămas liber. Înseamnă că ar trebui să fie șapte bătrâni.
Ea:
- Vezi? Din mulțime se desprinde un altul. Dar, ia stai! Tu observi că, de fapt, nu-i bătrân? Că are o barbă albă, falsă, din lână de animal?
El:
- Phii, ce chestie! Mă mir cum ceilalți nu-și dau seama. Ba da! Ia uite, tânărul cel voinic îl privește atent. Falsul bătrân le vorbește. Sigur vrea să fie ales în sfatul bătrânilor. Să conducă destinele tribului.
Femeia:
- Și ce, dacă nu-i bătrân, nu poate intra în politică? Unde scrie…?

Ea:
- Așa erau regulile atunci. Dar ce face? Împarte celorlalți pe ascuns bucăți din animalul vânat. Tânărul nostru refuză. Impostorul îi aruncă o privire cruntă.
El:
- Păcat! Uite cum îl aclamă ceilalți! Gata, a fost ales. Deja s-a așezat pe butucul care era liber.
Ea:
- Iată că pregatesc focul. Pun la fript bucățile de carne. Apoi toată friptura e pusă la picioarele celor din consiliu. Au început să înfulece. Iar celorlalți le sunt aruncate doar oasele. Cu câtă recunoștință le rod. Doar tânărul nu primește nimic.
Femeia:
- Păi, așa-i trebuie dac-a făcut pe deșteptul. Să-nvețe să respecte bătrânii!
El:
- Aaa!
Femeia [tresare speriată]:
- Ptiu, Doamne! Ce-ai pățit?
El:
- Iar s-a întunecat imaginea!
Ea:
- Da, sper să putem vedea ce se va întâmpla în continuare…
Femeia [cu un aer superior]:
- Nu știu ce aveți de tot vi se întunecă în fața ochilor…minții. Lăsați că vă ajut eu. Chiar dacă n-am ochelarii. S-a întunecat pentru că e noapte. Toți s-au culcat numai hoțomanul ăla tânăr caută, găsește niște resturi de mâncare și le dosește într-un tufiș. Dar apare…
Ea:
- Văd din nou! Băiatul se îndreaptă către un munte mare…
El:
- Da. A ajuns la o peșteră. Ce clar se vede acum! Privește, sunt fagi și stejari, și arbuști de alun, de păducel, de caprifoi… Iar pe jos sunt multe ferigi…și ciuperci…și fragi. Baiatul culege câțiva…
Ea:
- Uite, acolo…mult mai sus…se vede clar o pădure de conifere…brazi și molizi. Ce ciudat! Se văd de aici coacăze, zmeură, afine…
El:
- Poate din cauza atmosferei atât de limpezi…Vezi, sus de tot, niște arbuști pitici…parcă sunt jepi sau jnepeni.
Ea:
- Dar ce flori sunt peste tot…de toate culorile! Ei bine, sunt sigură ca aici e raiul…sau, în orice caz, un loc magic. Vezi lacul din stânga? De obicei, spațiile magice sunt lângă o apă. Ai simțit vreodată cum te încarci de energie lângă un izvor de munte sau la mare?
El:
- Poate ai avut dreptate când ai pronunțat cuvantul “aici”. E posibil ca locul acesta să fi existat cândva pe la noi…sau, cine știe, poate mai există încă…Apropo de apă…toate civilizațiile s-au născut lângă ape…
Femeia:
- Fii serios, ai auzit de locuri pe la noi unde să umble oamenii despuiați? Si sa vâneze mamuți?

Ea:
- Văd că intră în peșteră…ah, iar am pierdut imaginea…ba nu, se vede cum merge în interior…e destul de întuneric…doar undeva, în fața lui, se vede licărind o lumină.
El:
- Observi că peștera se lărgește din ce în ce mai mult? Dar ce are tânărul nostru? Pare speriat de ceva. Uite cum privește în toate părțile…
Ea:
- Da, cred că aude niște zgomote…
El:
- Eu aș zice că mai curând aude niște răgete, uite ce vine din dreapta!
Ea:
- Sunt ditamai urșii…trei la număr…se ridică pe labele din spate, n-am văzut niciodată niște urși atât de mari…
Femeia [indiferentă]:
- Eee, du-te la grădina zoologică și-o să vezi. [apoi speriată] Oare nu au cum să ajungă aici, la noi?
El:
- Îi vezi pe spectatorii din fața noastră speriați? [adresându-se spectatorilor] Hei, voi de acolo, vă este cumva teamă? Nu aveți de ce. Ceea ce vedem noi sunt imagini din altă dimensiune.
Femeia [compunându-și o privire inteligentă]:
- Asa mă gândeam și eu.
Ea [speriată]:
- Priviți, urșii îl înconjoară, se pregătesc să atace…dar pare că se retrag, da, da, asta fac…
El:
- Păi a apărut un bărbat în vârstă…își îndreaptă palmele spre ei și-i potolește. Cred că sunt urși de cavernă, am citit undeva că au dispărut cu mii de ani în urmă. Probabil e vorba despre aceeași specie de urși ale căror schelete se găsesc și astăzi în Peștera Urșilor…
Ea [cu regret]:
- Posibil, n-am apucat să ajung pe acolo…
El [entuziasmat]:
- Poate mergem împreună…la vară…
Ea [îl privește mirată]:
- Nu știu ce să zic…
El:
- Scuză-mă, nu știu ce-a fost în capul meu…Ne cunoaștem…nici de jumătate de oră…
Femeia:
- Du-te, dragă, dacă te invită. O fată nu trebuie să scape nici o ocazie. Cine știe ce iese? Când m-a angajat bărbatu-meu ca secretară la firma lui, m-am și mutat la el acasă. E drept, știam că avea ceva stare. [Îl privește pe el] Tu ce perspective ai?
El [mirat]:
- Nu știu, dar…
Ea [întrerupandu-l]:
- Uite, cei doi discută. Păcat că nu putem auzi ce vorbesc…Cred că bărbatul în vârstă e un șaman…sau așa ceva…poate de asta locuiește retras în peșteră. Cred că tânărul îi cere un sfat, uite îi întinde mâna și bătrânul îi studiază cu atenție palma…privirea tânărului se întunecă…
Femeia:
- I-o fi spus ceva de rău. Și eu am mers odată la o vrăjitoare, voiam să-l fac pe bărbatu-meu să se-nsoare cu mine mai repede dar mi-a spus că mai durează. Atunci m-am dus la alta care mi-a cerut o sumă mai mare, dar într-adevăr mi-a rezolvat problema.
Ea:
- Doamne, șamanul s-a asezat în foc, pe tăciunii aprinși, să mediteze. Își ridică brațele din când în când…
El:
- Îi invocă pe zei. Văd că se duce într-un colț al peșterii. Bagă mâna în zid și scoate ceva…e un vas pe care i-l întinde tânărului. Băiatul duce vasul la gură și bea. După mimică se pare că băutura e foarte amară.
Femeia:
- Mie, dintre toate băuturile, cel mai mult îmi place șampania…
Ea:
- Extraordinar! Ce părere ai de asta? Băiatul calcă pe cărbuni aprinși. Observi câtă concentrare i se citește pe chip? Acum deja s-a relaxat, parcă ar merge pe plajă, pe nisip. Am auzit de asemenea lucruri dar, până acum, nu am văzut niciodată așa ceva…mie, cel puțin, mi se pare aproape miraculos…
El:
- Capacitatea de a face un miracol există în fiecare din noi. Numai că nu știm asta, nu știm de ce suntem capabili cu adevărat, nu ne cunoaștem limitele…
Femeia:
- A, sunt convinsă ca sunt în stare să fac miracole dar nu-mi vine acum nici unul in minte. [Ridică mâna și pocnește din degete.]
Ea:
- Păi căsătoria cu un bărbat bogat n-a fost un miracol?
Femeia:
- Să știi că ai dreptate! Câte femei ar fi în stare de așa ceva?
Ea:
- Eu cu siguranță nu…
El:
- Uite, băiatul a ieșit deja din peșteră. Se vede că în el s-a produs o schimbare. Merge mai drept, privirea îi este mai dârză…
Ea:
- A ajuns iar în satul lui. Recunosc locul. Vezi râul nefiresc de albastru, de parcă cineva ar fi vărsat cerneală în el din greșeală? Uite și cortul, și buturugile pe care stau cei sapte bătrâni. Văd că bătrânul cel fals îi face semn să se apropie de el. După mimică, sunt convinsă că îl întreabă unde a fost, da, tânărul arată cu mâna poteca de unde a venit. Falsul bătrân se enervează la culme, ochii parcă stau să-i iasă din orbite…dar se calmează ca la comandă, ba chiar și zâmbește…
El:
- Păi nu vezi ca au musafiri? A venit o delegație aparținând probabil unui alt trib. Sunt patru…ba nu, sunt cinci indivizi…se deosebesc de ăștia pentru că sunt vopsiți în alte culori. La ăștia predomină albastrul. Și-au ridicat mâinile în semn de salut și pentru a arăta că au intenții bune.
Ea:
- Observi că sunt destul de siguri pe ei, chiar trufași aș putea spune. Cu siguranță că tribul lor e mai puternic, mai numeros…

El:

- Așa cred și eu. Uite, deja scotocesc pe unde apucă și încep să facă observații. S-ar părea că nu agreează locul pe care e ridicat cortul, nici faptul că buturugile bătrânilor stau in linie dreaptă. Uite, deja au fost puse în cerc.
Femeia:
- Au dreptate. Și eu am pe terasă niște scaune sub formă de buturugi. Și le-am pus în cerc. Când se așază musafirii pe ele, se văd mult mai bine unii pe alții decât dacă ar sta în linie dreaptă.
Ea:
- Da, dar ei fac parte din Sfatul Bătrânilor și privirea lor ar trebui să fie spre membrii tribului, nu să se vadă unii pe alții, stând cu spatele la ceilalți.
El:
- Văd că falsul bătrân îi cheamă pe musafiri după cort. Le arată râul, pe chipul nou-veniților se citește nehotărâre. Falsul se apropie de bărbații aceia care pescuiesc în râu.Le ia tot peștele și-l duce solilor. Aceștia par bucuroși, aprobă și pleacă.
Ea:
- Se întorc bărbații de la vânătoare! Din păcate, nu au adus nimic astăzi. Se apropie de cei care pescuiesc dar aceștia le arată mâinile goale. Se pare că în seara aceasta se vor culca flămânzi. Câteva femei se tânguie.
El:
- Cei din sfatul bătrânilor intră într-un tufiș. Nu știu ce fac acolo. A..! se întorc molfăind. Se pare că au acolo niște rezerve…
Femeia:
- Mi se pare normal pentru oricine să-și facă rezerve. De ce nu și-au făcut și ceilalți..?
Ea:
- S-a lăsat noaptea. Toți s-au culcat. Stai, parcă se vede o umbră. Da, e falsul bătrân care se furișează să nu-l vadă nimeni. Și nimeni nu vede nimic deși e lună plină!
El:
- Poate că sunt turmentați de foame. Sau se prefac că nu văd pentru că nu știu cum ar trebui să procedeze.
Femeia:
- Ce atâta discuție! S-o fi ducând omul c-o treabă, de ce-ar trebui sa dea socoteală cuiva pentru asta?
Ea:
- Văd că trece de niște stâlpi, ba nu, sunt niște siluete sculptate în piatră. S-ar putea să fie hotarul care desparte cele două triburi. A făcut cale lungă până aici. Deja s-a facut dimineață. Uite cu ce bucurie este primit de Sfatul tribului vecin. Se adună toată mulțimea. Falsul vorbește . Șeful celuilat trib se apropie și-i dăruiește niște bucăți de cristal înșirate pe o sfoară. Falsul se închină până la pământ și pleacă.
El:
- Uite că ăștia din tribul vecin s-au pus în mișcare. Sapă care mai de care cu săpăligile alea mici. Mă întreb ce vor să facă…
Ea;
- Se pare că se tot apropie de râu cu săpăturile. Și tot pământul pe care-l scot îl aruncă în apă…
Femeia [își flutură mâna în dreptul tâmplei]:
- Ãștia nu-s sănătoși la cap…

El:
- A! M-am prins. Vor să facă un dig…să întrerupă cursul râului. Deja apa curge în groapa pe care au făcut-o mai înainte și, de acolo, râul ia alt curs. Nu mai trece pe pământul tribului din care face parte tânărul nostru. Falsul bătrân și-a trădat propriul neam…le-a dat străinilor cea mai importantă resursă de hrană…
Ea:
- Pentru un pumn de cristale…
Femeia:
- N-am observat, erau cristale Swarowski?
El:
- Privește, s-a format un iaz. Au și început să pescuiască. Și ce ușor scot peștele, nu ca într-o apă curgătoare. Uite ce cantitate mare au adunat. Văd că îl încarcă în niște vase și se pregătesc de plecare…
[Cei doi tineri tac câteva momente]
Femeia [cu glas plangăcios]:
- Dar v-am rugat să-mi spuneți și mie ce vedeți, stiți că nu am ochelarii la mine…De ce tăceți?
Ea:
- Scuze, iar s-a facut întuneric…Dar deja s-a luminat. Acum se văd locurile primului trib, cei roșii. Au ajuns și albaștrii la ei, cu vasele pline de pește. Roșii sunt foarte bucuroși la vederea peștelui. Au impresia că e un dar. Le arată vecinilor râul secat și încep să se văicărească. Albaștrii le dau peștele dar arată spre grămezile mari de lemne strânse de curând.
El:
- Uite, tânărul nostru iese în față…încearcă să se opună, dar este admonestat de Sfatul Bătrânilor. Și ceilalți consăteni îl privesc cu ură…Ce vrei, le e foame…
Femeia:
- Tânărul ăsta al vostru face numai prostii…
Ea:
- Observ că albaștrii se pregătesc de plecare. Au legat grămezile de lemne și au început să le tragă după ei. Roșii îi urmăresc cu privirea și pe chipul lor se citește un oarecare regret, mai ales că tocmai au terminat de mâncat peștele…
[Cei doi tineri tac din nou]
Femeia:
- Ce mai este acum? Iar nu mai vedeți? La vârsta asta? Ce-o să mai faceți când o sa fiți ca mine? Vreau să spun…cu câțiva ani mai maturi..?
El:
- Iată răsare soarele. Încă nu s-a luminat complet. Băiatul e treaz. Probabil toți ceilalțti dorm încă. Tânărul privește în jur, se uită mâhnit la râul secat, se uită cu venerație la soarele care se înalță, apoi privirea îi cade pe un fir de iarbă. Îl cercetează cu atenție și uimire de parcă ar vedea pentru prima dată așa ceva.
Femeia:
- M-am gândit eu de la început că băiatul ăsta e cam sărac cu duhul…
Ea:
- Văd că acum atenția e îndreptată spre propriul corp; își cercetează picioarele din iarbă, își flexează genunchii și tălpile de câteva ori; face același lucru cu mâinile apoi și le duce în dreptul inimii. Acum își sprijină coatele pe genunchi, își cuprinde capul în palme și stă cu privirea grea, pironită în jos. Seamănă cu Gânditorul de la Hamangia.
El:
- E clar că după ce a explorat mediul înconjurător s-a pomenit că se cercetează pe sine însuși. Apoi a început să reflecteze la cele două aspecte: natura și propria ființă.
Ea:
- Poate că acum asistăm la cel mai măreț moment din istoria umanității: apariția gândirii abstracte!
Femeia:
- Eu cred ca asistăm la apariția lenei!
El:
- Văd ca s-au sculat și ceilalți. Îl arată cu degetul. Par destul de indignați. Probabil ca n-au mai văzut pe nimeni în această postură. Apare șeful de trib. Tânărul nu vede nimic în jur. E absorbit de propriile gânduri.
Ea:
- Uite, toți îl înconjoară din toate părțile. Tânărul tresare și privește cu uimire. Nu înțelege ce s-a întâmplat. E apostrofat și pleacă împreună cu ceilalți bărbați, probabil la cărat lemne din pădure sau la vânătoare.
El:
- Observi că toți cei din Sfatul Bătrânilor se culcă la loc? Până și femeile cu prunci în brațe așază vreascurile, stropesc și mătură bătătura.
Femeia:
- Păi sunt mai bătrâni decât ceilalți. Trebuie să se odihnească.
Ea:
- Ar putea să țină un sfat despre treburile tribului. Să vadă datorită cui au ajuns în situația dată și ce măsuri se impun pe viitor.
El:
- Deja se întorc bărbații. Se pare că azi au avut mai mult noroc. Au prins trei, patru…exact șapte iepuri. Unii, printre care și băiatul, cară grămezile grele de lemne care sunt stivuite pe locul unde altădată trecea râul. Femeile întorc vasele cu gura în jos dar nici o picătură de apă nu se mai prelinge din ele. Privesc mâhnite spre albia secată.
Ea:
- Friptura de iepure e gata. Fiecare dintre cei șapte conducatori primesc câte un iepure fript. Li se aduce și un vas plin ochi cu apă. De ei se apropie câțiva oameni. Probabil sunt acoliții lor pentru că ceilalți stau la o distanță respectuoasa. Acoliților li se aruncă oasele de ros. Restul oamenilor mănâncă semințe și rădăcini de plante.
El:
- Aveam impresia că, în epoca primitivă, tot ce aveau aparținea tuturor.
Ea:
- [ironic] Da, bunurile aparțin tuturor, dar prin delegație…
El:
- Privește acolo, după grămada aceea de lemne. Băiatul s-a ascuns de ochii celorlalți și se gândește din nou la ceva. Văd că ia un butuc, îl rostogolește, îl cercetează cu atenție, parcă l-ar măsura…
Femeia:
- Cum vă spuneam eu, ăstuia îi arde de joacă! Nu mai poate de bine!
[Cei doi tineri tac din nou pentru un timp]
Ea:
- Mă întreb dacă și spectatorii din fața noastra văd aceleași lucruri uitându-se la noi?

El:
- Poate că da, poate că nu…Însă, la urma urmei, nici nu are importanță ceea ce văd. Fiecare om e un univers și creează un univers. Pentru noi, cel mai important este că am văzut aceleași lucruri. Mă refer la noi doi…
[O priveste insistent, ea îi întoarce privirea].
Femeia [Le flutură mâna prin fața ochilor]:
- Hei, de mine ați uitat? Nu vă mai amintiți că și eu particip la spectacol? Apropo, ce se mai întâmplă?
Ea:
- Se pare ca au trecut mai multe zile…
Femeia:
- Păi dacă n-ați fost atenți! Am impresia că vă cam faceți ochi dulci unul altuia…
Ea: [continuă]:
- Văd că s-au adunat foarte multe lemne. Dar oamenii sunt agitați. Privesc când în sus spre cer când la vasele goale de apă. Se pare că n-a plouat de ceva vreme.
El:
- Uite, apare bărbatul din peșteră. E însoțit de un grup de fete tinere împodobite cu flori. Își ridică mâinile împreunate spre cer și se roagă. Toți îl imită.
Ea:
- Iată, își pregătesc arcurile și ochesc în sus. Săgețile cad dincolo de deal. Se stârnește o pală de vânt. Dinspre locul de unde au cazut săgețile se ridică nori amenințători. Deja cad primii stropi. Toate vasele sunt așezate în ploaia care a început apoi toți oamenii fug să se adapostească.
El:
- Văd că băiatul se ascunde din nou după maldărul de lemne și se gândește la ceva. Apoi se plesnește peste frunte, semn că a găsit ce căuta…
Femeia:
- L-ai văzut căutând ceva anume? Pierduse ceva?
El:
- Nu, voiam să spun ca i-a venit o idee…
Femeia [dezamăgită]:
- Aaa!
Ea:
- A stat ploaia. A turnat, nu glumă! Și albia veche a râului e plină cu apă. Ce veseli sunt oamenii! Uite-i cum au început să danseze! Își agită mâinile spre cer în semn de mulțumire.
El:
- Iese și băiatul din ascunzătoare. Le face semn tuturor să-l asculte. Observ că le explică ceva cu multă însuflețire. Ceilalți îl privesc neîncrezător. Totuși îi cheamă pe membrii Sfatului.
Ea:
- Probabil ceilalți sunt mai îngăduitori datorită bucuriei pe care le-a adus-o ploaia.
El:
- Tânărul arată spre grămezile de lemne. Își încovoaie spinarea simulând căratul lor. Apoi își pipăie mușchii sugerandu-le durerile din corp după o asemenea activitate.
Ea:
- Văd că ceilalți par foarte amuzați și dispretuițori în același timp.
Femeia:
- Nu v-am spus eu că e un leneș de n-are pereche…Bine că ceilalți pot căra lemne fără să se plângă!
El:
- Băiatul se uită spre bătrânii din Sfat de parcă ar cere o aprobare. Șeful încuviințează plictisit.
Ea:
- Da, văd că ia două buturugi și le asază paralel la mică distanță una de alta. Peste ele pune mai multe lemne apoi împinge încărcătura cu piciorul. După vreun metru, lemnele se răstoarnă și buturugile se opresc. Toți râd ținându-se de burtă.
Femeia:
- Eram convinsă că e și deștept tare!
El:
- La un semn al șefului, toți aruncă în băiat cu bucăți de lemn, cu bulgări de pământ, ba unul a aruncat și o piatră. L-a nimerit deasupra ochiului drept, i se prelinge un fir de sânge. Tânărul se refugiază din nou după lemne.
Ea:
- Bine că ceilalți îl lasă acum în pace. Sper că răul nu a fost făcut până la capăt. Adică sper să nu-i fi distrus de tot încrederea în sine…
El:
- Citesc pe chipul lui hotărâre. Nu cred că se va da bătut.
Femeia:
- Ar fi mai bine pentru el dacă și-ar vedea de treabă. De ce să nu poată căra și el lemne ca toți ceilalți, cum au facut din moși-strămoși? Ce, el e mai cu moț? Doar ați spus că e destul de voinic!
Ea:
- Privește, iar se lasă în voia gândurilor… cu fruntea în palme și coatele sprijinite pe genunchi.
El:
- O! Eram sigur că așa se va întâmpla până la urmă. Cineva l-a zărit. Se duce în grabă la Șeful de Trib și-i relatează ce-a văzut.
Ea:
- Doamne, cât de brutali sunt! Uite cum îl iau pe sus și-l trântesc în mijlocul mulțimii. Îl leagă de un trunchi de copac. Nu…nici nu mai pot privi [își pune mâinile la ochi] au început să-l biciuiască…
Femeia:
- A cam căutat-o cu lumânarea…
El [o cuprinde pe după umeri]:
- Hai c-a trecut scena iar tânărul nostru și-a revenit.
Ea [încă foarte marcată]:
- Mă întreb de ce nu iau ceilalți atitudine. De ce nu-l ajută nimeni?
El:
- Probabil că mediocritatea care e majoritară e deranjată de individul singular care se deosebește de ei. Tânărul le-a tulburat apatia în care se complăceau de veacuri. De aceea, toți se simt obligați să ia atitudine dar…împotriva lui…
Ea:
- Cred și eu că e ușor să iei atitudine în grup împotriva unuia singur. E ușor să ataci în haită! Deși mă întreb dacă n-au vreo îndoială, dacă nu se gândesc că ar putea greși…
El:
- După cum ai văzut, ceilalți nu au învățat încă să gândească în adevăratul sens al cuvântului. Îndoiala ți se strecoară în suflet doar atunci când gândești. Și-apoi, ar fi greu să se îndoiască atâta timp cât toți acționează la fel. Asta le dă convingerea că au dreptate. Majoritatea are întotdeauna dreptate, nu-i așa?
Ea:
- Și el trebuie să le facă față singur…
Femeia:
- Cănd ești într-un grup, trebuie să te dai după ceilalți până găsești momentul potrivit să te ridici deasupra lor și să-i încaleci.
El:
- Da, am văzut cum a procedat așa-zisul bătrân cu barba de lână!
Femeia:
- Mai bine spuneți-mi ce se mai petrece. Doar am venit să vedem spectacolul, nu să pălăvrăgim despre vrute si nevrute…Ei, ce mai vedeți? Tinerelul ăla s-a învățat minte?
Ea:
- După câte îmi dau seama, e la judecată. Cred că în acest moment e pronunțată sentința. Băiatul protestează dar e înhățat de…cine credeți? De un grup din tribul vecin. Deci a fost exilat…
El:
- Și nu numai. În vremurile alea, în alt trib nu puteai să fii decât sclav. Iată dovada. În schimbul tânărului, albaștrii le dau roșilor câțiva pești.
Femeia:
- Mi se pare corect. Nu pot fi acuzați că l-au luat pe degeaba!
Ea:
- Tânărul este legat de mâini și târât după noii lui stăpâni. [Se face din nou un moment de tăcere].
Femeia:
- De ce-ați tăcut? Iar nu mai puteți vedea?
El:
- Vedem atunci când ni se permite…când imaginile se concretizează în fața noastră…
Ea:
- Uite, au ajuns în celălalt trib. Tânărul stă pe o movilă de pământ în mijlocul unei mulțimi de bărbați. Șeful albaștrilor stă lângă el. Pobabil încearcă să-l vândă cuiva pentru că se fac multe oferte. Toți au brațele încărcate cu tot felul de lucruri: animale și păsări vânate, pește, fructe, ierburi de leac…
El:
- Unul oferă câteva păsări înșirate pe o sfoară, un picior de mamut afumat, câteva piei de animale și câteva vase încărcate cu fructe. Șeful de trib nu mai stă pe gânduri și-i dă baiatul la schimb. Noul stăpân îi controlează dantura, îi pipăie mușchii de pe brațe și de la picioare, apoi zâmbește mulțumit și pleacă împreună.
Femeia:
- O să vadă el mai târziu cu ce s-a procopsit…
Ea:
- Ia te uită! Văd că ăștia sunt mai dezvoltați decât cei din primul trib. Au ajuns în zona în care se află colibele de locuit. Se pare că fiecare familie are coliba sa. Săapânul băiatului îl duce la una dintre cele mai mari. Toți locuitorii ies în fața colibelor să-l privească pe sclav.
El:
- Văd că n-a ajuns bine, iar stăpânul îl și pune la muncă…
Femeia:
- Dar ce credeai, că va da o petrecere în cinstea lui?
Ea:
- Se pare că stăpânul are în curtea colibei depozitul de lemne care sunt aduse de la primul trib. Roșii le dau în schimbul peștelui pe care l-ar fi putut avea fără probleme.

El:
- Iată că tânărul s-a apucat să aranjeze trunchiurile de copaci care stau alandala prin curte. Îi stivuiește cu grijă. Ce repede se mișcă!
Femeia:
- Vedeți dac-a fost pus la punct! I-a trecut pofta de gândit!
Ea:
- E aproape seara și băiatul nu a stat o clipă. Mai are de aranjat patru-cinci bușteni. Aproape a terminat.
El:
- Hm, apare stăpânul. Sper că va aprecia ce a făcut tânărul…da de unde…pe jos mai sunt doi bușteni…stăpânul se enervează…îl lovește, apoi îl închide la un loc cu niște animale, un fel de grajd, fără să-i dea mâncare…[Se lasă iar tăcere]
Femeia:
- Ei, ați uitat că trebuie să-mi spuneți și mie ce vedeți?
Ea:
- De fapt, acum se văd doar niște frânturi din mai multe zile. În unele zile, tânărul reușește să termine lucrul și primește mâncare, în altele nu poate și se culcă flămând.
El:
- Curtea s-a umplut de lemne, aproape că nu au pe unde să calce. Nevestei stăpânului îi vine greu să străbată curtea. La fel și fiicei lui care-și ajută mama la treburile casnice.
Femeia:
- Nu știu de ce trebuie ca ele să muncească dacă-și pot permite servitori?
Ea:
- Stăpanul trebuie să se descotorosească de lemne, bănuiesc că niciodată n-a avut așa de multe…Se pare că vrea să le dea altui trib, văd că au venit unii vopsiți în galben. Se cam codesc, fac semn că nu e ușor să le care, apoi renunță și pleacă. Văd că stăpânul se asază pe prispa colibei supărat.
El:
- Tânărul își ia inima în dinți și se apropie de el. Începe să-i vorbească. Stăpânul devine atent. Băiatul îi arată cum se rostogolesc buștenii. Stăpânul ridică trei degete și băiatul acceptă. Probabil i-a acordat trei zile pentru a realiza ceea ce dorise de mult.
Femeia [izbucnește în râs]:
- A mai făcut o demonstrație de cărat lemne pe butuci! [Se face din nou tăcere.]
Femeia:
- Nu-i așa că nu reușește nimic?
Ea:
- Iar apar imagini fragmentate. Tânărul nostru face tot felul de experiențe. Construiește un fel de ladă mare pe care o pune pe butuci. Dă greș. Prinde cutia de butuci, o încarcă dar, din cauza greutății, butucii se înțepenesc. Scurtează butucii dar tot nu e bine. A treia zi taie butucii în felii rotunde, subțiri, le scobește în mijloc încât seamănă…Cu ce? Cu niște cercuri…Dar nu le poate prinde de cutia de deasupra…
El:
- Uite, stă din nou și se gândește…
Femeia [ironic]:
- Bună treabă! Așa o sa rezolve problema…cu siguranță!

El:
- Privește ce face, o osie cred, care trece prin cercuri și se sprijină de niște spițe. Extraordinar! Tânărul a inventat roata!
Ea:
- Și nu numai atât. Se pare ca a inventat și căruța. Acum vor putea transporta ușor trunchiurile de copaci.
El:
- Iată, vine stăpânul! Pare foarte mulțumit. Îl invită pe tânăr în colibă și-l așază la masă cu el. Nevasta și fiica stăpânului îi servesc cu mâncare. Văd că mănâncă în vase mici, chiar dacă își înmoaie mâinile în străchini. [Se face din nou tăcere]
Femeia:
- Ei, s-a terminat ? Gata? Putem pleca?
Ea:
- Nu cred. Deși din nou e întuneric. A! Iar apar imagini scurte din mai multe zile. Tânărul are acum alt statut. E tot sclav dar e tratat omenește. Încarcă lemnele în căruțe, între timp a facut mai multe…Stăpânul s-a îmbogățit din vânzarea lor…Deja căruțele nu mai sunt trase de oameni, ci de animale. Stăpânul și-a făcut o altă colibă, mult mai mare. Tânărul are o încăpere numai a lui.Doarme pe jos, ce-i drept, dar pe o saltea de paie. Mănâncă de trei ori pe zi la masă cu stăpânul.
El:
- O duce mult mai bine decat în tribul lui. Uite, a fost vopsit și el în albastru. Dar privirea îi este tristă. Ceva îi lipsește. Poate energia locului unde s-a născut. S-ar părea că hrana îmbelșugată și faptul că are locul lui nu sunt suficiente…
Ea:
- La urma-urmei, tot nu e tratat ca unul de-ai lor. Deși, acum îmi dau seama că există o persoană care-l apreciază în mod deosebit. E fata stăpânului. Ai observat ce priviri pline de afecțiune îi aruncă din când în când? Și cu câtă gingășie îi pune în față felurile de mâncare, la masă?
El:
- Despre asta voiam să-ți vorbesc și eu…În plus, fata e și frumoasă. Mă întreb dacă băiatul își dă seama de ceva…
Ea [zâmbind]:
- Își dă seama. L-am văzut cel puțin o dată privind-o cu atenție…
Femeia:
- Sper că fata asta nu-i chiar așa slabă de minte să se uite la un sclav…
El:
- Oricum, nu depinde de ea. În acele vremuri, tatăl era cel care decidea în astfel de probleme.
Ea:
- Poate că fata are mai multă minte decât toți la un loc și și-a dat seama de valoarea băiatului…
Femeia:
- Ce valoare? Nu mai țin minte cu cât l-a cumpărat..!
El:
- Mă rog! Mai bine să ne uităm la ce se petrece. Hm, ciudat. N-am mai văzut imaginile așa în această piesă!
Ea:
- Ai dreptate. Imaginea e împărțită în două. În dreapta sunt părinții fetei printre alți oameni ai tribului…la o întrunire…nu, e o înmormântare cred. Nu știam ce e cu stiva aceea de lemne. Văd că au pus pe ea un cadavru și i-au dat foc. Asistăm la o incinerare. În stânga avem o imagine cu cei doi tineri în colibă. Vorbesc despre ceva…dar sunt foarte triști…
El:
- Observi că mai mult tac decât vorbesc? Și se privesc intens în ochi. Tânărul o mângâie pe păr iar ea își lasă capul pe umărul lui…
Femeia:
- Gata! I-a și sucit mintea. N-a știut bietul stăpân ce-și ia în casă! Cum de s-a putut îndragosti proasta asta de el? De un coate-goale…
Ea:
- Când ne îndrăgostim apar anumite fluxuri energetice fără să știm cum și, de cele mai multe ori, independent de voința noastră.
Femeia:
- Nu-i chiar așa. Ești prea tânără să te pricepi la lucruri din astea…
El:
- Uite, se-ntorc părinții! Băiatul abia apucă să fugă prin spatele colibei. Se apucă de stivuit bușteni în curte. Probabil că n-a apucat să facă prea multă treabă pe ziua de azi. Noroc că stăpânul e obosit și s-a așezat să se odihnească.
Ea:
- Poate că nici nu-l mai ține așa din scurt acum că l-a făcut bogat…
Femeia:
- Rău face! În curând se va lăsa pe tânjală…Ascultați ce vă spun eu!
Ea:
- Văd că fata e destul de tristă, iar mama o privește cu îngrijorare. O intreabă ceva dar fata neagă. Mama nu pare convinsă și se uită la ea bănuitoare.
El:
- Uf! Iar nu mai văd nimic!
Ea:
- Încă nu ți-ai dat seama că acest lucru se întâmplă când se schimbă imaginile?
El:
- Ai dreptate. Deja se vede altceva. Scena e tot în coliba stăpânului. E mare forfotă în casă. Văd ca l-au pus pe tânăr să curețe pereții, tavanul și podeaua. În mijlocul încăperii pentru musafiri e așezată un fel de masă scundă pe care se aduc tot felul de bucate: carne, o fiertură din nu știu ce, fructe și încă ceva…dar nu-mi dau seama ce este…
Femeia:
- Eu nici atât nu pot să-mi dau seama…fără ochelari…
Ea:
- Văd că fata se îmbracă…așa…cu niște haine mai bune și mama ei îi împletește părul într-o pieptănătură mai deosebită.
El:
- E clar că așteaptă pețitorii! Deja, uite-i că vin: Un bărbat în vârstă și unul mai tânăr. Probabil sunt tată și fiu.
Ea:
- Se pare că și ăștia au ceva stare. Uite ce daruri aduc: piei de animale, vase, bucăți de cristal…
Femeia:
- Ei, înseamnă că are noroc fătuca!..
El:
- Iată, se așază toți la masă. Femeile s-au așezat și ele. Acum băiatul aduce mâncarea. Îi servește mai întâi pe bărbați, apoi pe femei. Mama și fiica nu se amestecă în vorbă. Mama ascultă cu atenție discuția iar fiica stă cu privirea plecată.
Ea:
- Băiatului parcă îi tremură mâinile. Îl privește cu ură pe bărbatul mai tânăr care se presupune că va fi soțul fetei. Când îl servește cu fiertura, varsă strachina pe hainele lui. Pețitorul se ridică și-l plesnește cu putere peste față. Fata tresare, nu se poate stăpâni și părăsește încăperea….Cei trei bărbați, tatăl și musafirii, râd probabil de sensibilitatea exagerată a fetei, după cum cred ei. Băiatul continuă să servească la masă.
El:
- Privește, tatăl fetei se ridică, iese din încăpere și, după puțin timp, o aduce pe fată cu forța…O obligă să se așeze din nou la masă. Bărbații vorbesc în continuare fără să le ia în seamă pe femei…
Ea:
- Uite, bărbații ies în curte și băiatul în urma lor. Stăpânul îl pune pe tânărul nostru să scoată cea mai mare căruță. Cei trei bărbați se urcă în ea și băiatul îi plimbă în jurul curții. Probabil e vorba de căruța promisă ca zestre…[Cei doi tac din nou. Femeia tace și ea așteptând, apoi își pierde răbdarea.]
Femeia:
- Ei, n-au mai apărut imaginile alea?
El:
- Ba da. Chiar în acest moment. Se pare că avem o ceartă de familie. Pețitorii au plecat iar cei doi părinți își ceartă fiica…probabil i-a făcut de râs când a fugit din încăpere…
Femeia:
- Ei, cu asta sunt de acord. În fond era în interesul ei să se comporte civilizat… [Se face din nou tăcere.]
Ea:
- Iată-i pe cei doi tineri, de data aceasta în curte, după o stivă de lemne. Băiatul îi arată muntele care se vede în zare, iar fata își scutură capul a refuz. Probabil el îi cere să fugă împreună.
Femeia:
- Ce neisprăvit! Cum își închipuie el că fata și-ar lăsa părinții, casa, tot și ar merge să trăiască în pădure ca un animal sălbatic?
El:
- Tânărul se așază pe un buștean cu fruntea în palme. Pare copleșit de supărare. Fata se întoarce, îl privește un timp, apoi aleargă spre el și-l îmbrățișează. Dar…ghinion! Apare tatăl și vede întreaga scenă. Se enervează teribil. Se repede spre băiat după ce a luat un par gros din stiva de lemne. Băiatul parează lovitura prinzând parul cu mâna. E mult mai puternic decât adversarul său. I-l smulge din mână și-l amenință. Stapânului îi e teamă dar se năpustește asupra fetei și o apucă de păr. Băiatul se întoarce și-l amenință din nou, o ia pe fată de braț și fug amândoi.
Ea:
- Nu mai știu dacă deja s-a facut noapte sau iar au dispărut imaginile. Nu, e o noapte cu lună. Se văd siluetele celor doi mergând printr-o câmpie cu ierburi înalte. Nu se opresc nici o clipă deși ierburile li se agață de mâini și de picioare. Fata cade de câteva ori, el o ajută și fug tot mai departe.
Femeia:
- Tineri lipsiți de minte…
El:
- Deja s-a facut dimineață și tot n-au încetat să alerge. Au ajuns la marginea muntelui și s-au oprit în dreptul unui pârău. Nu au de ales și trebuie să treacă prin el. Pe corpuri li se văd zgârieturi de la ierburi. Pielea fină de pe sânii fetei e roșie ca sângele.
Femeia:
- Aoleu! Și asta umblă despuiată?
Ea:
- Toate femeile umblă la fel. Dar iată că trec prin apă. Probabil e foarte rece fiindcă, odată ajunsă pe malul celălalt, fata începe să tremure.
Femeia:
- Ce-a cautat, aia a găsit!
El:
- Iată că băiatul a și cules un maldăr de frunze. O acoperă pe fată până la gât. Fata se oprește din tremurat. Tânărul se îndepartează câțiva metri și culege fructe. Le aduce fetei care le împarte cu el și mănâncă amândoi.
Femeia [sarcastică]:
- Sper că ea e multumiță acum de condițiile pe care le are!
Ea:
- Chiar nu pare supărată…văd că ia câteva frunze și le aruncă în băiat…acesta face la fel…râd…
Femeia:
- La mintea lor!..
El:
- Soarele e sus. Se pare ca s-a încălzit. Tinerii explorează locurile din jur. Ajung la o peșteră. Intrarea pare prea mică. Tânărul dă la o parte un bolovan. Apoi se oprește, se uită spre fata și-și duce un deget la buze. Probabil aude ceva. O ia de braț și se ascund amândoi repede în peșteră. Băiatul trage bolovanul cel mare după ei ca și cum ar închide o ușă.
Ea:
- Sunt vreo doisprezece oameni din tribul albaștrilor. E și tatăl fetei printre ei. Sunt convinsă că îi caută…
Femeia:
- Sper să-i găsească, măcar spre binele fetei…
El:
- Uite că pleacă. Au scăpat! Chiar am avut emoții…
Ea:
- Băiatul iese din peșteră și privește cu atenție în jur. Apoi îi face semn fetei să iasă și ea. Văd că se întorc totuși în peșteră…
El:
- Bănuiesc că intenționează să-și facă o locuință acolo. Văd că o explorează. După tunelul ăla îngust, apare un loc destul de încăpător.
Ea:
- Par destul de veseli. Au început împreună să curețe încăperea de bolovani, pietricele…El construiește ceva din bolovani. A, e o vatră.
El:
- Uite, au ieșit din nou la soare. Beau apă din pârău. Se stropesc unul pe altul și râd. Nu le mai este frig și nici teamă. Culeg frunze, ierburi și vreascuri uscate…
Ea:
- Iată că intră din nou. Băiatul așază vreascurile uscate, apoi freacă două pietre una de alta. Cred că sunt două bucăți de cremene pentru că sar scântei. Se aprinde focul și încăperea se luminează. Pe pereți flăcările fac un joc de umbre ca într-un dans ritualic.
El:
- Întotdeauna mi s-a părut că în peșteri există o anume energie, poate amprenta celor care au locuit în ele.
Femeia [ironic, cu un aer doct]:
- Nu cred că erau atunci politiști care să le ia amprentele…
Ea:
- Uite că fata aranjează frunzele și ierburile alcătuind un culcuș. Apoi ies din nou. [Se lasă iar tăcerea.]
Femeia:
- Ei, iar au dispărut imaginile?
Ea:
- De data asta, nu!
Femeia:
- Atunci de ce tăceți?
Ea:
- Imaginile astea de obicei se privesc, dacă îți apar în fața ochilor, fără a fi comentate…
Femeia:
- Totuși vreau să știu, doar am plătit și eu…
El:
- Ei bine, tânărul îi aduce fetei tot felul de flori, fructe, apoi o ia în brațe și o duce în peșteră. De aici nu mai vedem nici noi nimic…
Femeia:
- Vrei să spui că…
El:
- Da, probabil fac dragoste…
Femeia [indignată]:
- Ia te uită, curva! [Se lasă iar tăcerea.]
Femeia:
- Tot nu puteți spune nici acum ce vedeți?
Ea:
- Ba da, sunt din nou imagini successive. Zilele trec una după alta, tinerii par fără griji si fericiți. Adună fructe; el mai vânează câte un animal mic sau câte o pasăre pe care le frig pe jar; se scaldă în apele pârăului iar noaptea dorm adânciți în maldărul de frunze și ierburi proaspete în timp ce focul din vatră încălzește peștera.
El:
- Privește! E o altă zi, abia a răsărit soarele. Tânărul s-a trezit mai devreme. Adună câteva bețe subțiri, le taie cu o piatră pentru a le ascuți. De fapt, confecționează săgeți. O lasă pe fată în peșteră și pleacă…probabil la vânătoare.
Ea:
- Ia te uită, imaginea s-a împărțit din nou în două. La stânga o văd pe fată. Încă doarme și zâmbește prin somn.
El:
- Pe imaginea din dreapta, îl văd pe băiat. Se adâncește în pădure. Codrul devine tot mai întunecos. Se încurcă uneori în crengile împletite. Privește cu atenție în jur și stă cu arcul pregătit.
Ea:
- Fata se trezește. E veselă în continuare. Probabil știe că iubitul ei a plecat la vânătoare. Se duce la pârău să se spele. Vede ceva în undele albastre. Chipul i se întunecă. Se uită din nou și o podidește plânsul.
Femeia:
- Se poartă ca și cum i-ar lipsi o doagă…De ce ar plânge cineva la vederea unei ape?
Ea:
- Poate că-și imaginează ceva neplăcut sau, de ce nu, chiar vede ceva. Poate că în acele vremuri erau încă locuri neatinse de răutatea omenească și lucrurile se puteau petrece ca în basmele vechi…
El:
- Pesemne că tânărul aude ceva pentru că se ascunde după trunchiul unui copac gros. Apare un fel de cerb, mare, alb. Are un singur corn în frunte. Pare un inorog. Băiatul iese cu arcul întins dar îl scapă jos. Inorogul dispare…Poate a fost doar în mintea lui…
Femeia:
- Ei, acum pretindeți că puteți vedea și închipuirile lor?
Ea:
- Fata a obosit de atâta plâns. Se uită îngrijorată spre poteca de unde trebuie să apară băiatul. Dar acesta nu vine. Chipul fetei e tot mai mâhnit.
El:
- Tânărul nostru ajunge într-o vale unde copacii sunt tot mai rari. Privește spre cer, vede primele stele, nu și-a dat seama că a venit deja noaptea. La mică distanță, vede flăcări albastre și, la lumina lor, zărește o horă de fete de o frumusețe... așa... nepământeană. Întoarce capul și vrea să plece. Dar rămâne țintuit…Simte că vraja acelor făpturi începe să-i cuprindă ființa. Cu ultimele forțe reușește să se desprindă dar rătăcește calea.
Femeia:
- Deja a început să se uite după altele…
Ea:
- La căderea nopții, fata intră în peșteră. Nu a mai aprins focul și tremură de frig și de frică. Nu izbutește să adoarmă. E atentă la orice zgomot…Rămâne așa, nemișcată, până ce o rază de lumină străbate pe lângă bolovanul care astupă intrarea în peșteră. Iese și vede că deja a răsărit soarele. Chipul îi este nedormit și întunecat…

Femeia:
- Normal, nu s-ar fi gîndit niciodată că ar putea rămâne singură, în pădure. Sper că acum regretă că a fugit de acasă!
El:
- Băiatul a rătăcit toată noaptea. E atât de obosit încât abia se mai ține pe picioare. În sfârșit, ajunge aproape de peșteră…
Ea:
- Fata îi iese în întâmpinare. El cade pe malul pârăului și fata îi spală rănile. Se preface veselă. Probabil nu vrea să-i spună ce anume a văzut în apă…
El:
- Băiatul îi arată mâinile goale, semn că n-a reusit sa vâneze nimic. Apoi privește cu atenție în apă. O cheamă repede și pe ea. Fata se sperie dar, când privește, răsuflă ușurată. El se apleacă și prinde un pește mare cu mâinile.
Ea:
- Pregătesc peștele și mănâncă. Băiatul încearcă din nou să glumească stropind-o cu apă. Fata nu mai râde, abia schițează un zâmbet…Băiatul o privește îngrijorat.
El:
- Iar s-a împărtit imaginea în două. Uite ce se întâmplă în sat. Toți bărbații se pregătesc de plecare, îarmați cu arcuri și săgeți. În frunte merge tatăl fetei care pare foarte furios. Apare mama fetei alergând și-și întinde mâinile spre el implorator. Barbatul o împinge cu putere și pleacă mai departe.
Femeia:
- Eu n-o înțeleg deloc pe femeia asta. Ce, nu vrea să-i aducă fiica acasă?
Ea:
- Cei doi tineri se odihnesc în iarbă. Și-au revenit din spaima de noaptea trecută. Fata îi arată ca ar vrea să-i crească aripi pe spate și-și mișcă mâinile ca și cum ar zbura. Și arată sus…în înaltul cerului. [Tace câteva clipe apoi continuă.] Iată că au adormit. Nici nu-i de mirare având în vedere că nu au închis un ochi cu o noapte înainte. El doarme cu fața senină dar ea se încruntă prin somn…
El:
- Bărbații merg încolonați. Au iesit din sat. Calcă apăsat pe câmpul plin de ierburi. În spatele lor merge cel care trebuia să-i fie mire fetei, pețitorul. Iată că se vede deja pădurea. Tatăl fetei face un semn și toți bărbații se opresc. El se urcă pe o movilă de pământ și le vorbește gesticulând. Îi împarte în două flancuri și, din acel moment, cele două grupuri se despart pe căi diferite urmând probabil să se întâlnească într-un punct dat.
Femeia:
- Sper să-i prindă pe nerecunoscători. Pe el l-a primit în casă și l-a ținut pe palme iar pe ea a crescut-o mare, i-a găsit bărbat bun și poftim recunoștință!
Ea:
- Cei doi tineri dorm în continuare. Băiatul se întoarce în somn și-o cuprinde pe fată cu brațele. Ea își așază palma pe obrazul lui și figura i se destinde. Probabil, în vis, a uitat de griji…O pasăre începe să cânte, am impresia că e o privighetoare. Dar tinerii nu se trezesc, sunt prea obosiți…Pasărea cântă mai departe și cântecul e atât de trist încât copacii și iarba se lasă spre pământ…[Ea tace câteva clipe, apoi continuă uimită]:
- Ce ciudat! Până acum n-am auzit nici un sunet, doar susurul pârăului la început, cand trecea prin locul de baștină al tânărului. Parcă am fi vizionat un film mut. Acum se aude până și vântul care trece printre copaci…
Femeia:
- Dacă aș fi știut, mi-aș fi adus aparatul auditiv…
El:
- Păcat că se aud și lucrurile neplăcute. Îi aud pe barbații din sat apropiindu-se. Iarba foșnește culcată la pământ de pașii lor greoi…Cele două flancuri s-au întâlnit. Trec foarte aproape de cei doi dar nu-i văd pentru că, datorită cântecului păsării, iarba i-a acoperit ascunzându-i. Pețitorul e tot în urma tuturor, vede pasărea cântătoare și începe să-și caute un bolovan prin iarbă pentru a o lovi. Îi descoperă pe cei doi tineri și-i strigă în grabă pe ceilalți. Bărbații se întorc și aleargă spre el. [întorcându-se către ea]:
- Observi ca acum mișcările parcă sunt date cu încetinitorul? Parcă imaginile înseși n-ar dori ca bărbații să ajungă la cei doi…
Ea:
- Din nefericire au ajuns. Tinerii dorm în continuare. O ploaie de săgeți se abat spre ei din toate părțile. Fata murmură abia auzit: “Cred ca mi-au crescut aripi pe spate…” Baiatul o strânge mai tare și-i spune: “Atunci vom zbura acasă. Aici nu era…” Dar nu reușește să mai termine.
Femeia:
- N-am înțeles! S-au întors totuși acasă? Ce mai vedeți? Ce mai auziți?
El:
- Nimic. [spre ea]: Te conduc?

Cortina