Un paradis răsuflat de comuci,niste mici actori de circ ce se hlizează pe sărmanii oameni ce-și văd de treaba lor. Am ajuns la urgentă. Nu mai știu cine rade, cine plange. Pus în situatie îti poți permite doar haz de necaz.. pe seama cui? Cine mai știe?

S-a zis: „domnul Ioan mai este?”

Și s-a răspuns din sala cu o voce ștearsă:„poate ca e mort si voi nu stiti”.

E agitație, e stres în sală, fiecare pentru omul lui cel drag cu care a venit, și-ar vrea să scape,dar cu rezultate bune, și apoi își spune în sinea lui:`pierdere de vreme`. Dar sincer, atunci ,nesiguranta care era, ar mai fi ramas și acum suspendat undeva într-un colț al encefalului în partea din urmă, al creierului ars de esenta întrebărilor, acumulate peste zi în sala de așteptare. Și , deci cum e? cum a fost?

Mai stau încă pe acest scaun inscripționat cu numele meu în amintire, și deci, înca noaptea își mai amintește tristețea fetei mele așteptand rezultatul.

Un ”okey” e bine venit. Un ”gata” nu prea se acceptă, fiind incert, e de neconceput.

Și fața mea e și fața altora. Același chip trist umple cu aerul său încaperea rece, tinand doliul celor ce au trecut pe aici, sala de asteptare. Un suras de eliberare mult asteptat, de stres, chin al groazei, si intr-un final speranța de a pleca spre casa, înseninează chipul umbrit al celor ce ce nu mai trebuie să aștepte. Raman doar acei, continandu-si așteptarea pe scaunul loc, cu numele lor, cu fetele lor privind spre eliberare.