agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-05-28 | |
Edi – un bărbat în jur de treizeci de ani
Sebi – un coleg al lui Edi, având vreo patruzeci de ani (Scena înfățișează o terasă la marginea unei ape. Cei doi așteaptă să vină chelnerul, ca să le ia comanda. Terasa este plină de lume. Sunt zilele orașului.) EDI : Am eu ce am cu apele… SEBI : Limitat mai ești, Edi. Te credeam mai breaz. Eu mă-ntrec în fiecare seară cu dozele de bere. Și cu litrii de vin. Ele curg, iar eu trebuie să stau perfect echilibrat deasupra. Cobor apoi pe “Râul ucigaș” până-n zori, abia la trezire mă scol cu groaza că am sărit peste curenți, prăpăstii. Și vărs, și vărs, și vărs. Alt râu, toxic, poluat bine… din mine. EDI : Nu degeaba te-ai născut vărsător. Sebi, să vezi ce-am visat ! SEBI : Spune-mi ce-ai visat, ca să-ți spun cine ești, sau să-ți ponderezi visurile... EDI: Da, visurile și drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată, cânta Dan Spătaru, însă dragostea pentru Olimpia Panciu l-a cam doborât pe-acest mare cântăreț! Ce visuri să mai am, în ziua de azi? – niciun vis în afară de cele ce ne-nchid ochii și de-adorm conștientul. SEBI : Visul este un surogat al realității. Depinde acum al căreia, al celei de-aici, ori al celeilalte. Aici e aici, că nu știm ce-i acolo! EDI: Hai, măi, să-ți povestesc visul. Frate-miu, Geo, mi-a zis: “Bă, Eduard, n-am fost niciodată peste graniță, în Aquitania. Uite, am făcut acte, ține și tu desaga asta.” Cât ai bate din palme, ne trezim că alergăm, luând-o întâi prin apă. A, era să uit. Era-n vis apusul soarelui, tot timpul. Dau să mă arunc, apa limpede, întunecată… Când colo, nu era mai mare de genunchi. Și erau goange pe deasupra, buhai de baltă-mi mângâiau gambele. Am văzut și un banc mic de pești mărișori. Însă nu semănau a pești. Mai curând a bizami. Pești cu blană strălucitoare, să-i fi văzut, săreau ca delfinii înaintea noastră. Îmi spune frate-miu: “Iată, vezi, dacă-ți lași tot trupul pe-un picior și nu pășești repede în față, ajungi într-o Aqua Magis!” – adică-mi explica Geo că te ia cu adevărat fluviul în adâncurile pe care pășeam noi acum. “Păi ce credeai, frățioare, că eu ți-am dat degeaba desaga și actele alea?”. M-am uitat pe harta din desagă și am constatat că avea dreptate. Eram acum la mijlocul fluviului grena de la soare-apune. Lumina translucidă, de culoarea unui coniac franțuzesc, se mutase în jurul nostru. Eram scăldați ca într-un pahar de curenții calzi, mătăsoși, de parcă am fi călcat pe draperii subțiri acvatice, afundându-ne puțin, ridicându-ne, căutând să pășim pe margini, pe ridicăturile lor. Apoi am început să alergăm pe uscat, mult, foarte mult. Iar la întoarcere Geo nu mai era Geo, era ori tata, ori doi colegi de liceu, ori două colege. La un moment dat râdeam în sinea mea că sunt goi pușcă, însă oricum nu mai aveau sex. Așa că n-aveam la ce mă uita. Renunțaseră, normal, și la haine. Am constatat târziu că și eu sunt dezbrăcat, atunci când noaptea s-a lăsat în ținutul Aquitaniei, iar mie mi-a căzut ceva din desagă. Era singura farfurie de plastic. S-a micșorat brusc. La fel și la ceilalți. Și lor le căzuse câte ceva din desăgi. De parcă ar fi fost creveți în forme albe, rotunde înainte de-a fi puse în ulei, ca să crească. Am ridicat arătarea ciudată: deodată, stimulată termic, mi-a crescut în palmă, însă nu cum mă așteptam. Avea margini diforme. Mi-au zis companionii: “Ia, mănâncă!” Și avea gust de cipsuri, ori de crevete. “Așa se-ntâmplă mereu?” – întrebai eu cu ochii în lacrimi. “Da, vom mânca totdeauna numai la prânz și imediat după apusul soarelui. Îți va cădea din desagă o farfurie, se va face doar cât un păhărel. Þine loc de alimente. Poți comanda tu ce gust să aibă.” Grupul nostru se mărea, din doi eram, iată, trei, apoi vedeam că puteam alcătui o echipă de handbal, alta de fotbal, pe urmă una de rugby. Peste tot se-alerga după eseu. Știi, Sebi, ne-aruncam în valuri, alergam, scăpam farfurii, le luam și ne ridicam, mâncam. Înscriam eseuri. Ne venea la toți să plângem. De ce oare? SEBI: Asta-i tot? Altceva n-a mai fost? EDI: Nu-mi aduc aminte multe replici. Mai ales despre ceea ce discutasem la început cu Geo. La un moment dat știu sigur că tot grupul nostru de alergători goi se întorsese. Și spuneam că vom ști unde-i fluviul dacă ne vom conduce după bălțile alea care veneau doar până la glezne, pe care le lăsasem mai spre dreapta unui fel de coridor, iar acum ne-ar fi venit în stânga noastră. Atunci se-ntâmplase să-mi scap farfuria și apoi să gust din amarul lacrimilor mele... SEBI: Ce program intens aveați! Uite, precizarea asta de la urmă limpezește întreg visul. E vorba mai mult de rătăcire. De-o rătăcire în afara civilizației acesteia decăzute. Toate statele își pierd în visul tău rostul de-a fi. Tu treci în Serbia, Bulgaria, Republica Moldova sau Ucraina. Treci fluviul, treci un mare prag. EDI: M-am întrebat dacă nu cumva murisem... SEBI: Și asta ar fi un început de interpretare. Poate că primiseși o mică iluminare, din adâncurile închise ale apei și cele deschise ale pământului spre asfințit. Însă eu prefer să mă întorc la această margine de unde începe să se vadă Orientul. Să bem în cinstea visului tău ! Să ne bucurăm că n-am ajuns încă la desăgi și farfurii comestibile. EDI : Am eu ce am cu apele. Mie să-mi aducă un “Tușnad”. SEBI: Băiete, o bere, ce-ai mai scump. Și un “Borsec” de-o jumătate de litru. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate