~ Scena II ~

[Cortina se ridică, lăsând vizibil pe Radu, într-o cameră goală, închisă, bătând cu pumnii disperat în pereți, pipăindu-i când e mai calm, căutând o ieșire.]
Radu:
- [încercând să respire mai adânc și să se calmeze] Trebuie, trebuie să existe și o altă posibilitate!
- [țipând din nou în sus] Hei, voce, a cui voce vei fi fiind și tu!
- [hotărât] Eu știu că există și a patra stare de agregare! Probabil vrei să mă fraierești. Mi-ai prezentat un balaur cu doar trei capete ca să mă sperii, nu?
Viața:
- [ironic] Hai, n-o face pe viteazul, Făt-Frumos, că n-ai cu cine să te lupți!
- [amabilă] Nu te mai agita că te agiți degeaba! Nu există nici o ușă secretă în pereți și nici n-ai cum să pleci de aici! Așa că ai face bine să te calmezi.
- [încurajatoare] Hai, stai jos și hai să vorbim dacă tot, datorită ție, ești blocat aici!
Radu:
- [ezită puțin, apoi se așază pe jos, fără prea mare tragere de inimă, cu picioarele încrucișate, drept, cu coatele rezemate în genunchi și bărbia în mâini, poziție ușor descumpănită] Bine. Dacă tot ești dispusă să discutăm, am destul de multe să îți spun…
- [hotărât] În primul rând, nu mă poți convinge că nu există a patra stare de agregare. Știu sigur că e reală…
- [în transă] O văd… starea plasmatică… nu are cum să nu fie reală…
- [natural, aprins] Pentru că nu are cum să fie lumea atât de urâtă! Nu are cum să fie formată doar din lepre, filozofice sau nu, normali banali și falși, deștepți obsedați de tort… Poate pe undeva, solizii aveau mai mult bun-simț decât etericii iar lichizii erau chiar mai profunzi în idei…
- [pesimist] Dar bineînțeles că totul se învârtea în jurul tortului… la lichizi venea foarte rar, la solizi cu regularitate, la eterici mult prea des, iar la etericii politici era chiar permanent…
- [râzând] Dacă aș fi fost deștept, aș fi putut să te păcălesc eu pe tine!…
- [zâmbește] Mi-ai oferit această șansă și eu nu am văzut-o!
- [meditând] Aș fi putut să îmi dau seama de ce-i înăuntru doar după ușă, și să nu mai intru deloc, ca să spui tu că nu mă mai pot întoarce!
- [melancolic] La lichizi era din lemn putred, cojit, mucegăită, la solizi era bine clădită și consolidată, din fier, la eterici era elegantă, sculptată, învelită în piele neagră cu ținte argintii…
Viața:
- [ușor ironică] Bravo Radu! Ai trecut și al doilea test!
Radu:
- [nedumerit] La ce te referi?
Viața:
- [râzând] Te-ai prins că puteai să te prinzi numai după uși!

Radu:
- [ușor ofensat] Aha, deci îmi dai teste… Și în ce a constat primul?
- [nerăbdător] Ai spus că ăsta e al doilea…
Viața:
- [capricioasă] Primul a constat în curajul de a pleca de la eterici peste cuvântul meu și a veni aici, în loc de a te resemna și a rămâne pe margine, așa cum te-a sfătuit…
- [ironic] “prima proastă”…
Radu:
- [lucid] Nu încerca să schimbi subiectul! Știi bine că lumea nu are cum să fie atât de dezechilibrată, că trebuie să existe și excepții care să cântărească cât tot restul universului!
Viața:
- [apropiată] Nu este alegerea ta. Nu poți hotărî tu și pentru ceilalți. Tu ești cel care vorbea despre drepturi și resposabilități, despre libertăți negociate de ambele părți!…
- Nu poți fi responsabil decât de alegerile tale, de aceea nu ai dreptul decât la acestea.
Radu:
- [zâmbește amar] Iar divaghezi.
- [se aprinde] Știi iarăși foarte bine că au existat dintotdeauna oameni ale căror idei au schimbat cursul istoriei, chiar dacă acest lucru nu s-a produs cât ai bate din palme, oricine știe acest lucru.
- [repezit, setos] Sau măcar ale căror cuvinte au rămas în memoria oamenilor de sute… de mii de ani!
Viața:
- [ironic] Și de când pretinzi tu că mă cunoști atât de bine? De când știi tu sigur ce știu eu și ce nu? Ce te face să crezi că știu acest lucru?
Radu:
- [inteligent, sigur, cu zâmbet sincer] Păi chiar tu mi-ai prezentat niște citate pentru toate cele trei stări de agregare, din Dante, Horațiu și Socrate.
- [lucid] Numai aceștia trei dacă ar fi existat și tot s-ar justifica o a patra stare de agregare.
Viața:
- Să presupunem că-i așa. Dacă ți-aș deschide o ușă prin care să ai acces la a patra stare de agregare, ai putea găsi un asemenea citat reprezentativ?
Radu:
- [puțin încurcat] M-ai cam luat prin surprindere.
- [gânditor, fascinat] Nu știu de ce, dar am impresia că tu nu operezi cu aceeași noțiune de timp ca și mine, din punctul meu de vedere dispui de timp, nu ai ales citatele întâmplător, te-ai gândit la ele.
Viața:
- [ironic] Și cam cât ți-ar trebui?
- [chicotind insinuant] Un an, doi…?
Radu:
- [figură luminată, ton de sîc] Nu, stai! Am găsit!
- [entuziasmat] Cum de nu m-am gândit de la început? Dostoievski! Sigur!
Viața:
- Și care ar fi acest citat din Dostoievski?
Radu:
- [mândru] Cum ți se pare, de exemplu, “Frumusețea va salva omenirea”
- [melancolic, vesel, aprins, atins] Îmi pare rău că nu știu rusește ca să spun aceste cuvinte în original, așa cum ai procedat tu cu aceste trei citate, deși nu prea văd ce importanță ar avea în ce limbă le rostești, oricum e mai important să le prinzi mesajul decât să le stii pe de rost în original.
- [fervent, preocupat] Uite, facem abstracție de cei trei și de mulți alții! Dacă ar fi existat numai Dostoievski, dacă n-ar fi scris nimic decât aceste cuvinte…
- [se aprinde mai mult, aproape se enervează] Chiar dacă ar fi scris doar aceste cuvinte pe un gard, asta TOT demonstrează că a patra stare de agregare există!
Viața:
- [ironic, repetând] “Frumusețea va salva omenirea”… Apropo, și când o va salva?
Radu:
- [răstindu-se] Aceste vorbe nu cred că se referă la un anumit reper temporal. Frumusețea a salvat omenirea dintotdeauna și o va salva în continuare!
- [calmându-se] Îmi dau seama că știi la ce ma refer; nu știu dacă ăsta e încă un test de-al tău, dar îți voi explica oricum pentru că este vorba despre ceva în care cred cu tărie.
- [atins, fervent, în transă, foarte viu] Gândește-te la oamenii cavernelor, la picturile rupestre, la vasele de pământ încrustate…
- Ce păcat că nu s-au putut păstra manifestările frumuseții decât în forme materiale!…
- [visător, zâmbind, cu ton de glumă] N-ar fi rău să găsim la un moment dat sub straturile groase de pământ un vas, o cutie, o ladă, mă rog… ceva care să păstreze niște arii muzicale, niște idei.
- [râzând, prins] Mi-i și imaginez pe acei oameni venind de la vânătoare obosiți, poate uzi, înfrigurați.
- Împărțeau vânatul, mâncau, apoi stăteau într-un fel de letargie. Continuând tot așa, la un moment dat le-a dat prin cap că s-au săturat să facă același și același lucru.
- [entuziasmat] Până când unul dintre ei a început să îndruge tot felul de baliverne despre tot ceea ce-și putea el imagina. Povestitorul a fost inițial un mincinos. Într-o zi a spus o poveste atât de frumoasă încât s-au oprit toți să-l asculte. Însă în povestea lui, totul se petrecea la o distanță foarte mică de grotele unde locuiau ei. Așa că celorlalți nu le-a venit greu să verifice adevărul celor relatate. Și când l-au prins de mai multe ori mințind, s-au enervat și au vrut să-l ucidă. Scuza cea mai bună pe care a putut s-o găsească a fost că el este povestitorul, ca, de fapt, zeii îi dăduseră această sarcină și astfel a scăpat cu viață. De aceea, mai târziu povestitorii de basme și-au luat niște mijloace de precauție și au plasat intâmplările peste ”nouă mări și noua țari” ca sa nu mai poată fi verificati.
- În curând, după el s-au luat și alții, unul a inceput să picteze, altul să sculpteze, altul să cânte și așa mai departe.
- [înduioșat] Și erau mult mai fericiți, aveau altă energie și alt chef să vâneze. Cred că în acele condiții, se întorceau la grotă cu altă tragere de inimă. Mai exista și altceva decât gândul la mâncare.
- Ba chiar, de la o vreme, pe desenator, pe cântăret, pe sculptor și pe povestitor nici nu-i mai luau cu ei la vânătoare. I-au lăsat în peșteră, le-au dat sarcini precise, adică.
- [râzând] Iar când se întoarceau, le aruncau și lor câte o halcă de carne. Poate astfel a început și diviziunea muncii.
- [râzând mai tare] Iar dacă nu le plăcea ce făcuseră…
- [brusc serios] … sau dimpotrivă, dacă rezultatele lor erau prea bune și acest lucru îi făcea invidioși, îi snopeau în bătaie.
- [amar, malițios] Încă nu se inventase aluzia răutăcioasă…
Viața:
- Deci nu prea ți-au plăcut cele trei stări de agregare!
Radu:
- [se supără] Haide, las-o baltă! Ca și cum abia acum ți-ai fi dat seama! Parcă nu m-ai fi văzut mai adineaori cățărându-mă pe pereți ca să reușesc să plec de-aici!
- [se răstește] Știu ce gândești! Ia te uită și la ăsta ce actor bun este. Vrea să mă convingă de sentimentele lui nobile, de idealurile lui înălțătoare! E chiar patetic.
- [zâmbind arogant] Problema e ca nu-mi pasă deloc ce gândești.
- [enervându-se] Din primul foc ai vrut să mă sperii cu mocirla lichidă. Recunosc! Nu mi-a făcut plăcere ce-am văzut.
- [gânditor] Dar oare nu se pot percepe printre lichizi calități chiar mai subtile decât cele pe care le-am remarcat deja?
- [sigur pe el] Sunt mult mai liberi de viciul tortului în comparație cu etericii, si mult mai liberi de viciul convienențelor în comparație cu solizii!
Viața:
- [insinuantă] Păi nu asta ți-au zis și ei, că sunt liberi? Că asta e adevăta libertate?
Radu:
- [lucid] Nu, nu sunt liberi. Nici măcar mai liberi. Cred că doar au această impresie… cel puțin la început, când pătrund acolo. Așa cum se simțea fata cu care am vorbit. Apoi devin din ce în ce mai dependenți. Și, inevitabil, ajung în închisoare. Nu mă refer neapărat atât la închisoarea propriu-zisă, deși nici de acolo nu lipsesc, cât mai ales la propria lor închisoare interioară. Acolo sunt prinși foarte strâns cu siguranță.
Viața:
- Nu ți s-a părut că sunt foarte ospitalieri ?

Radu:
- Ba cum să nu! Vor cât mai mulți acoliți. [ironic] Sunt foarte primitori. Știi, chiar am remarcat că doar ei m-au întrebat cum mă cheamă. Singurii care mi-au spus pe nume. Când cineva îți rostește numele, te simți oarecum unic. Ciudați mai suntem noi oamenii. Simțim nevoia să fim unici dar vrem să semănăm în același timp si cu alții. Și-atunci începem să-I imităm chiar dacă nu recunoaștem asta. Fiecare suntem unici în multe aspecte. Poate c-ar fi bine să fim unici și prin nume. Să se dea o reglementare universală prin care să se interzică reluarea numelor. Poate că îmbinarea atâtor consoane, vocale pronunțate prin expirare, prin inspirare, prin folosirea diferită a accentului ar da naștere la un număr infinit de nume. Oricum sunt singurii care m-ar fi primit la ei cu dragă inimă, cei mai sinceri…dar bletemați…prizonierii propriului caracter.
- Solizii sunt indiferenți atâta timp cât păstrezi anumite reguli. Le este absolut indiferent … prin însăși natura lor neutră.
- Etericii sunt cei mai înverșunați să nu care cumva să mai pătrundă cineva.
- [cu dispreț] Le e teamă! Cred că sunt cei mai temători. E și normal… Când stai la înălțime ți-e frică să nu-ți pierzi echilibrul.
- [lucid, chicotind] O pală rece să-I atingă pe toți și ar începe să curgă ca la lichefierea gazelor!
- [meditativ] Toate stările de agregare pot trece dintr-una în alta.
- [fatalist] Totul se transformă!
- Știu, au mai spus-o și alții înaintea mea.
- [preocupat, luminat] Asta însemnă că nici solizii nu sunt într-o poziție chiar stabilă. Toți pot trece oricând în altă stare de agregare.
Viața:
- [ironic] Insinuezi cumva că plasmaticii ar fi lipsiți de acest pericol?
- [râzând] Cam miroase a idealism…
Radu:
- [lucid] Știi bine că nu există cu adevărat o stare de agregare plasmatică… Ce ridicol eram căutând o ușă secretă prin pereți!
Viața:
- [ironic] Adică te contrazici singur?
Radu:
- [arogant] Nu. Cred că unii dintre noi, pot în anumite clipe din viață, când le vine o idee revelatoare, cel puțin să viseze la acea stare, și cel mult să merite să fie în ea…
- [trist] Dar e doar un miraj, și pentru majoritatea nici măcar atât…
- Oamenii despre care am vorbit, chiar dacă sunt săgetați din când în când, tot trăiesc într-o colectivitate, sunt amestecați printre ceilalți, tot sunt damnați, blocați pentru totdeauna în sistemul cu doar trei coordonate…
- S-a emis teoria că trăim într-un sistem multidimensional, fără să fim capabili să percepem acest lucru… Însă nu e adevărat… chair dacă această realitate doare…
- Într-adevăr, adevărul acestui unic sistem tridimensional doare…
Viața:
- Deci oamenii care sunt în anumite clipe plasmatici sunt amestecați printre voi?



Radu:
- [lucid, detașat] Să știi că nu reușești să mă fraierești să spun că există plasmatici, nici măcar în unele clipe…
- Am spus că există oameni care în unele clipe ASPIRÃ spre a merita să fie plasmatici, dacă ar exista așa ceva…
- Și, da, bineînțeles că sunt amestecați printe ceilalți… Și un lichid poate emite o teorie care să revoluționeze lumea, într-un moment de luciditate. Și un solid care se abate de la regulă și visează aiurea. Și un eteric care a obosit să se tot cațere sau să stea cocoțat și se așează la orizonatală în timp ce i se învârt tot felul de idei prin minte…
Viața:
- Crezi că sunt cei care stau pe margine?
Radu:
- [zâmbind ironic] În nici un caz! Menirea lor e să schimbe lumea. De preferință, în bine. Uneori ceva bine intenționat se transformă într-o catastrofă. Chiar dacă acest bine nu este perceput imediat și de toți ca “bine”. Asta contează mai puțin. Și poate și mai puțin contează ca acești atipici să-și vadă idealul împlinit, roadele cum ar zice o doamnă învățătoare. Oricum, datorită faptului că aparțin sistemului li s-ar urca imediat la cap.
Viața:
- [caldă] Radu, ți-ai învățat bine lecția, iar eu te-am salvat puțin de idealism… felicitări! Ești un pas mai aproape de moarte interioară, și un pas mai departe de prospețimea inocenței…
Radu:
- [ironic] Grozav, nu?
Viața:
- Ce, ți se pare cumva nasol? Încă nu te-ai prins că totul este așa?
Radu:
- [gânditor] Da, așa e toată viața asta, mama ei de viață…
Viața:
- [sinceră, râzând] Măcar tu nu mă înjura… Dac-ai ști câte chestii din astea sunt nevoită să ascult în fiecare coborâre…
- [ușor ironică] Hai, nu zi că nu te-ai prins că sunt eu!
Radu:
- [râzând] Hai să spunem că bănuiam ceva… nu vreau să rămân umilit!…
Viața:
- Hai, șterge-o! E timpul să te trezești… ia-o incolo, pe coridor…
[Radu se ridică, coboară de pe scenă și pleacă pe coridor înspre ieșire. Figură ca în transă.]


~ Scena III ~


[Radu, aflat din nou pe coridor, începe să vorbească cu spectatorii]
Radu:
- Ei, dar am mai fost pe aici, cunosc locul ăsta. Aceleași figuri, același coridor…
- [încurcat] Numai că acum merg în sens invers…
- [mirat] Oare a cui era vocea? Parcă știam…
- Nu cred că era subconștientul meu, eu aș fi fost mai blând cu mine. Atunci?
- [sictirit] Stați! Știu, era Viața, nu?
- Mi-am amintit! Mama ei de viață! Na, să m-auzi!
- Tocmai cu mine și-a găsit să se joace și să dezlege șarade.
- [nervos] Martoră de la începuturi a miliarde de destine diferite și în același timp atât de asemănătoare…
- [mai nervos, autoironic] S-o fi plictisit și ea săraca. Mai are și ea nevoie de divertisment! Așa că, într-o zi, în cazul meu astăzi, ce s-a gândit? Hai să ne distrăm puțin. Dar cu cine? Și-a pus mâna streașină la ochi și s-a pus pe căutat primul fraier.
- Și-a spus : ia uite-l pe ăsta! Nici nu știe ce-i cu el! Hai să-i dăm o lecție!
- [îngrijorat] Lecție, lecție… Cuvântul mi-e destul de cunoscut. Trebuie să-mi fac lecțiile. Fizica! Lucrare!
- Hopa, stați puțin! Mi-am adus aminte că visez! Asta înseamnă că sunt destul de aproape de momentul când ma voi trezi… Întrebarea e dacă mă voi trezi cu adevărat, sau dacă vreau cu adevarat să mă trezesc…
- E ironic cât de mult suntem legați de cuvântul acesta, lecție. Poate asta a și vrut Viața, să-mi dea o lecție. Poate mi-a făcut o favoare, un fel de avertisment, nu neapărat divertisment.
- [se adresează pe rând unor spectatori. În funcție de răspunsuri, mai improvizează în concordață cu piesa] :
- [unei fete] Þie îți place să visezi?
- Ce părere ai despre a patra stare de agregare?
- [ironic] probabil că îți închipui că ea există și că tu faci parte din ea, nu?
- Cum ți s-ar parea o lume lipsită de artă? Hegel a emis teoria că, pe o anumită treaptă de dezvoltare umană, arta va dispărea. Va deveni din ce în ce mai abstractă, mai cerebrală, încât la un moment dat își va pierde tot ludicul și nu va mai putea fi numită artă. Moment în care se va renunța la ea.
- Dacă s-ar întâmpal acest lucru, oamenii n-ar deveni niște roboți?
- De ce ne-am mai putea agăța atunci care să ne salveze?
- Probabil de chestii precum dragoste, Dumnezeu, etc
- Aici e vorba tot de sentimente, nu de rațiune.
- Și-atunci cum să le exprimăm dacă nu prin artă
- [cască] Mă simt obosit. E prima oară când mi-e somn în vis. Am obosit să tot bâjbâi pe-aici.
- [speriat] Sper să-mi amintesc ce am visat dupa ce ies de aici.
[Radu pleacă pe la ieșire. Înalt, drept, hotărât, înainte.]

~ Scena IV ~


[Camera lui Radu, neschimbată. El doarme în aceeași poziție, același loc. Vine Viața. Îl atinge pe față cu aripile și-i spune:]
Viața:
- Hai, trezește-te! Ai multe lucruri de făcut!
- [zâmbind cald, aspru] Cred că ai trecut examenul!
[Se retrage prin spate, Radu nu o vede. El se ridică, stă un timp jos, nemișcat, serios, gânditor. Se ridică, merge până la marginea scenei, vorbește cu specatorii, privind grav spre ei.]
Radu:
- [surprins] Dar, cum? Tot aici sunteți?
- [plăcut surprins] A, păi atunci e bine. Tot aveam eu chef să vorbesc, și cum nu sunt nebun ca să vorbesc singur, voi vorbi cu voi.
- [râzând ironic] După modelul etericilor, mă gândeam și eu la ce-aș putea să vă folosesc.
- [meditează un timp, figură gravă, apoi] Vă întrebați probabil de ce nu vorbesc cu Roxana…
- M-am gândit și cred totuși că seamănă prea bine cu fata cu care am vorbit la solizi… și oricum, ca și pe aceea, aș ajunge s-o deranjez… să-i tulbur “armonia”…
- [încearcă să se desprindă, să se înveselească. Privind din nou la spectatori:] Ei, oricum nu prea cred că o iubeam! Acum mi-e totul mult mai clar…
- [gânditor] Ce-o să fac de acum înainte? Nu știu. Adică nu stiu cu exactitate. Toate se fac în timp si vin dinăuntrul nostru și-l schimbă.
- Viața mă poate duce oriunde dacă nu voi încerca să mă implic responsabil. Ceea ce știu sigur e că voi incerca să fiu măcar puțin altfel, indiferent unde voi ajunge.
- De exemplu, dacă voi fi lichid voi sfatui pe cineva să nu fie ca mine.
- Dacă voi fi solid voi purta din când în când o cravată într-o culoare vie la hainele gri. Dacă nu voi avea curajul să înfrunt dezaprobarea celorlalți, o voi purta măcar la duș.
- Dacă voi eteric de afaceri voi căuta prin peșteri până când voi găsi un smintit pictând în cărbune. Îi voi da o halcă de tort, nu ca să se-ndoape ci ca să-și cumpere vopsele și o pânză și să picteze, de exemplu, un portret de femeie și să-l atârne la prima intersecție.
- [râzând] Îmi și imaginez scena! Presupunând că nu l-ar fura nimeni și ar rămâne permanent acolo, unii ar râde, alții l-ar privi ironic, majoritatea oricum ar trece indiferenți mai departe. Asta la început.
- Toți ar spune “Ce-i și cu tipa asta? Nici măcar nu-i frumoasă!” Și ar prefera să privească în vitrinele chioșcului de ziare de alături coperte reprezentând păpușele standard cu priviri tâmpe și zâmbete false.
- Asta până într-o zi când cineva care are un necaz ar privi din întâmplare tabloul și i s-ar părea ca-n ochii femeii citește o umbră de solidaritate, nu compatimire.
- Altul ar avea o bucurie și i s-ar parea că aceiași ochi se bucura si ei. Altul ar face un lucru urât și I s-ar parea că ochii il privesc mustrător. Toți s-ar vedea ca-n oglindă în el.
- Poate cineva ar gândi sau chiar ar exclama : “Hei, tabloul ăsta parcă ar avea suflet!” Iar altul poate i-ar răspunde : “Posibil, poate cineva chiar a pus suflet în el!”
- Dacă voi fi eteric guvernant, voi construi o piață imensă unde oricine vrea și are curajul, să-și pună sentimentele pe o tarabă sau alta, indiferent că sunt în culori luminoase sau sumbre (apropo, știți, sentimentele sunt colorate!)
- La început ni s-ar părea ciudat, exact ca in cazul tabloului, dar după o vreme ne-am obișnui…
- Oricine și de oriunde ar veni să le vadă sau ar fi pur și simplu în trecere, luminoase sau sumbre (ăștia suntem!) ar exclama: “Ia uite la ăștia ce bogați sunt!”
- Apoi noi înșine am trece pe acolo și am adăuga câte o nuanță la sentimentele noastre și chiar la cele ale altora, și unele noi în timp, unul peste altul. Cu cât sunt mai multe cu atât mai bine!
- Apoi după mult timp după ce am pus acolo un sentiment, am trece și l-am vedea și am exclama cu mândrie : “Uite, ăla e sentimentul meu!” sau “Uite ce sentimente colorate aveam când eram mai tânăr! Se impune să iau măsuri!”
- Dacă aș fi eteric de artă, aș încerca măcar să nu fiu gelos pe unul mai tânăr decât mine dacă este mai bun și să nu laud niciodată o creație care nu merită, din puctul meu de vedere…
- Mai am oricum de învățat! Deocamdată abia intru în viață, deocamdată mă aflu pe coridor….
- [Se ridică în picioare] Acum, mă scuzați, eu mâine am lucrare la fizică, așa că mă duc să mai învăț! [Dă să plece, se întoarce]
- A, încă ceva!
- [scoate din buzunar o oglindă, o întinde spre public] Priviți în oglindă! Hai, curaj! Nu veți vedea altceva decăt ați văzut astăzi în visul meu…[lasă oglinda jos]
- Sper că n-ați rămas cu impresia că sistemul e altceva decât ce este sau că vreunul dintre voi e excepție!
- [ironic] Știu că așa vă place să credeți…
- [grav] Însă, toți, toți suntem rotițe în angrenajul sistemului…
- [grav, dur, ridică din nou oglinda spre public] Actorul e celălalt!…
- [zâmbind ironic, ton ostentativ] Priviți!
[Radu arată cu degetul spre spatele sălii, eventual lojele din față, undeva în spatele spectatorilor. Dacă spectatorii nu întorc capul din prima, insistă. Pe peretele din spate, indicat de Radu, se poate vedea o mare pancartă, pe care scrie: “STAREA LICHIDÃ, SOLIDà ȘI GAZOASÔ, mai jos cele trei citate din piesă corespunzătoare celor trei stări, iar mai jos, mare, “BINE V-AÞI REGÃSIT ÎN SISTEM!”. Radu se duce și își reia lucrul la calculator. ]

Cortina