agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-21 | |
IN CERC
GENERIC – CULOAR – LABIRINT Un lung CULOAR, îngust, cu pereții înalți și goi. Se aude un sunet sec, ca un plesnet, de pași pe pardoseală. În plan apropiat, culoarul este luminat, lumină ce se pierde încet în lungul lui, lăsându-i capătul în întuneric. Un LABIRINT cu pereții înalți, de un alb strălucitor, multă, multă lumină. Pătrundem încet în CULOAR în cadența sunetului de pași, un sunet sec, ca un plesnet înfundat. Pătrundem în LABIRINT. Întâlnim în dreapta și stânga intrări. Ezitări în imagine de a alege una dintre ele. Ezitările imaginii se produc ori de câte ori se ajunge la o astfel de intersecție. Imaginile se derulează încet. Imagine statică a CULOARULUI. Zărim înaintarea unei umbre pe pardoseala CULOARULUI, auzindu-se în același timp plesnetul sacadat al pașilor. Pe peretele din interiorul LABIRINTULUI, apare o mână care palmează zidul, apoi și cealaltă mână, apoi un cap, o fată văzută din spate, cu părul lung, îmbrăcată în alb. Se va încerca redarea ideii de căutare a unei ieșiri, îngrijorare. Silueta bărbatului văzută în întregime din spate se oprește în mjlocul CULOARULUI. Privită de jos în sus silueta apare ca un colos. Mișcările nesigure și încete de până acum ale fetei, prind mai multă amploare în nesiguranța lor, repezeală ce dezvăluie îngrijorare iar mai apoi panică. Fata ajunge la o intersecție. Se retrage dezorientată. Apoi se aruncă orbește într-una din intrări, fugind disperată. O urmărim din spate, menținând aceeași dezorientare prin mișcarea imaginii. EXTERIOR, IARNÃ – ZI Alb. Ninge … Ramuri de brad încărcate de zăpadă. Un băiețel, ALEXANDRU, blond, cu ochi albaștri, fuge, cu brațele desfăcute, cuprins de fericire, spre Sorin, prin omătul mare, prin ninsoare. Dar copilul nu-l vede, și nu mai ajunge. Din nou e departe, se apropie, iar și iar, repetat, obsedant, greoi, obositor. Undeva, departe, se aude un sunet cald de clopoței. Crăciunul … “Alexandruuuu … !” strigă Sorin, dar din gură nu-i iese nici un sunet, totul se rostogolește în interiorul lui, ca o avalanșă dură, rece, dureroasă, pustiindu-l. În jur, totul este alb … alb cu reflexe iritante, tăioase, săgetându-i dureros privirile. Sorin închide ochii. Acum, copilul, înaintează sigur prin nămeți spre el. Sorin, încearcă să-i iasă în întâmpinare dar nu reușește. Se afundă din ce în ce mai tare în omăt. Puterile îl lasă. Broboade mari și grele de sudoare îi curg șiroaie pe față. ALEXANDRU trece nepăsător pe lângă el. Fulgii de zăpadă par niște scânteioare jucăușe. Sorin strânge din dinți, a neputință, până la scrâșnet, mușchii-i tresaltă spasmodic, gata să-i plesnească. Totul în jur, prinde a se roti din ce în ce mai repede, până la alb pur, înfigându-i-se-n ochi. INTERIOR, APARTAMENT SORIN - ZI SORIN (mormăind, între veghe și somn) «De ce nu am tras draperiile ?» Întrebare care deveni de nesuportat, până la enervare și care-l face să sară din pat în mijlocul camerei. O clipă rămâne descumpănit, după mișcarea bruscă, apoi își amintește tot ce se petrecuse în urmă cu o zi. Se trezește de-a binelea înconjurat de lumina care inundă încăperea parcă și prin pereți, creându-i o nelămurită dar exagerată stare impudică. Lumina care-i biciuiește trupul obosit și asudat, îi desfășoară în minte, visul frânt, care-i coborâ în suflet o durere de plumb. Ca un gest reflex, îi trece prin minte că ar trebui să se apere într-un fel. Dar cum ? Cum te poți apăra de lumină ? Rămâne dezorientat, clipe lungi, înfipt în mijlocul camerei goale, doar cu un pat, o noptieră și un scaun, fără perdele și draperii la fereastră. Cu o bucurie crudă și rea își lăsă, mai mult își abandonă trupul contorsionat, flagelării luminii. Se simte străin și singur. Străin în propria lui casă. Cu greu și cu acea dorință răutăcioasă de a suferi, născută pe neașteptate dintr-o idee de echilibru, se smulge din camera grea de lumină și pătrunde în holul strâmt și întunecos. Este mai răcoare și se simte mai bine. Întunericul îi dă o senzație de intimitate. În întuneric, lucrurile parcă erau mai apropiate, spațiul și timpul funcționând după alte legi. INTERIOR, APARTAMENT IULIA – NOAPTE SORIN (Sorin și IULIA (32) în pat. Sorin fumează. Întuneric. Prin fereastra deschisă se zăresc umbre de lumină. De la țigara aprinsă a lui Sorin se intesifică lumina și urmărim un trandafir alb purtat de Sorin pe corpul gol al Iuliei) Vezi tu, Iulia, totul, dar absolut tot ce există, ce ființează se desfășoară într-o imensă sferă cu centrul oriunde și marginile la nesfârșit, în cadrul căreia se apropie, se întrepătrund, se departă, guvernate de legi proprii, o infinitate de sfere. Așa și omul, fiecare om își are propria lui sferă, aflându-se în centrul, dar legat de marginile ei prin legături elastice, nevăzute, bine stabilite. În cadrul sferei, mobilitatea este desăvârșită. Poți atinge cu ușurință marginile ei fără ca legăturile să te incomodeze cu ceva. Poți chiar să treci mâna sau să ridici piciorul sau să scoți capul, dincolo de marginea sferei, nu fără greutate de data asta, și chiar simțind o ușoară tensiune, ca un avertisment, în corzile întinse. Dar când ai depășit cu mai mult de jumătate din tine, marginea sferei, o coardă, sau două, sau trei, sau chiar mai multe plesnesc, echilibrul se prăbușește. Corzi de schimb nu există, și nimeni și nimic nu le va putea reface trăinicia de altădată. Întotdeauna te vei lovi de un nod dureros, iar elasticitatea corzii astfel întregită nu-ți va mai da posibilitatea nici măcar să atingi marginea sferei, fără să se rupă. În această situație, ai o singură posibilitate. Să te întorci în propria ta sferă și să încerci din toate puterile să-ți refaci corzile rupt, propunându-ți în același timp un sistem de control pentru ca echilibrul cât de cât refăcut să nu se mai destrame. De multe ori, însă, sunt iremediabil distruse, și astfel, duci cu tine amprenta dureroasă a unei clipe de evadare. INTERIOR, APARTAMENT SORIN – ZI Sorin, rezemat de peretele holului strâmt și întunecos, își simte corzi rupte, dar încă nu-și dă bine seama câte sunt rupte și deocamdată nu are puterea nici măcar să se gândească dacă merită sau trebuie să le repare. Un scâncet de copil răzbate prin pereți. Deschide ușa de la camera lui Alexandru. Camera goală. Lumina îl izbește violent în față, în ochi, dar parcă o suportă mai ușor. Nu este așa albă, ascuțită, tăioasă, ca cea din camera lui, ci are ceva albastru, vioriu și cald. Nu pătrunde înăuntru, se îndreptă spre bucătărie. Gol. În chiuvetă, un borcan cu urme de dulceață împietrită, într-un colț un biberon prăfuit, bolțurile din pereți, pustii, iar aruncat pe jos un ciot de mătură cu coada ruptă. Contemplă câteva momente dezolanta priveliște, apoi cu gesturi mecanice, frânte, absent, adună toată mizeria din bucătărie în mijloc. SORIN (schiță un prim gest a-l strânge tot, și a-l arunca la containerul din spatele blocului) De ce să-l arunc ? (privește grămada de mizerie și zâmbește trist) Este tot ce a mai rămas al nostru, ca un bun comun. Așează ciotul de mătură peste grămada de mizerie ca o spadă dușmană învinsă predată învingătorului și părăsește bucătăria. Ajuns în hol îl cuprinde o frică nelămurită. Lumina albastră din camera lui Alexandru se furișează în hol. Se simte obosit, dar își refuză cu încăpățânare camera dormitor, singurul loc unde avea un pat și un scaun. Acolo domină crud și despotic lumina rece, tăioasă, violentă, visul lui urât și rău. Intră în baie și se privește în oglindă. Se cunoștea atât de bine încât avea senzația că se poate privi și într-un perete. Se întroarse spre perete și într-adevăr se văzu. La început i se pare normal. Schimbă peretele cu cel din hol. Se vede în întregime. Pășește alături cu cel din perete. Intră în panică. Ridică ochii spre tavan. Se privește cu capul în jos. Cutreieră fugind, cuprins de spaimă, hol, bucătărie, hol, camera lui Alexandru, hol … Peste tot pereți-oglindă, uși-oglindă, parchet-oglindă, gresie-oglindă. Impacientat, se aruncă în baie. Chiuvetă-oglindă, vană-oglindă. Deschide la maximum robinetele de apă. Oglindă spartă, moale și rece, țâșnește pe gâtul de rață într-un zgomot hârșâit de sticlă pisată. Simte că i se face rău. Lumina albastră din camera lui Alexandru se rostogolește într-o compoziție de sticlă-oglindă topită fluidă, inundând holul, pătrunzând prin toate crăpăturile, zugrumându-l, sufocându-l. Epuizat, cu ultimele puteri, reușește să închidă ușa de la camera lui Alexandru, apoi alunecă încet de-a lungul peretelui-oglindă pe gresia-oglindă, cufundându-se în întunericul holului. INTERIOR, AUTOBUZ – ZI Sorin își dă din primul moment seama că orice gest ar face, ar putea fi cotat ca un gest care încalcă cea mai elementară regulă a bunei cuviințe. Dar are lângă el un loc liber și … Ochii aceia umezi, mari și negrii, cu sprâncenele ușor unite, mărindu-le tristețea, îl privesc, tulburându-l. (Sorin caută să-și amintească unde îi mai văzuse. Îi mai văzuse doar o dată, într-o stație de troleu, el în mașină, mașina supra aglomerată, ușile nu se puteau deschide, ea nu avea cum să urce, s-au privit, el încercă să facă loc să se deschidă ușile, nu reuși, mașina se puse în mișcare, ea rămase pentru următorul troleu.) … și iată acei ochi sunt ațintiți asupra lui. Parcă îi știe dintotdeauna. Autobuzul își continuă monoton drumul, oprindu-se la toate stațiile, urcând și coborând puținii călători la acea oră a dupamiezii. Lui Sorin i se pare, pentru prima dată drumul exagerat de scurt. Se apropie de stația unde trebuie să coboare, dar ochii aceia mari și negrii, îl pironesc, paralizându-i mișcările, anulându-i gândurile. O fracțiune de secundă îl fulgeră un gând negru “dacă este cineva în spatele meu, la care se uită … Nu … nu …” refuză cu îndârjire, ochii aceia sunt ai lui și numai ai lui … Privirea ei îl cheamă. Trece de stația la care trebuie să coboare. Se decide să meargă până la capăt. Cu fiecare stație depășită, numărul călătorilor este din ce în ce mai mic. Și ochii, îl fixau în continuare. Deodată, Sorin simte că la stația următoare trebuie să coboare. Fără să o privească, când se deschid ușile, coboară. Nu s-a înșelat, și ea coboră, ocolește mașina prin față și trece strada în pas încet, leneș. Sorin o ajunge din urmă fără eforturi. EXTERIOR, CARTIER – ZI SORIN Domnișoară … am lăsat destul … DORA (20) Dora ! SORIN (continuă, prins în inerția discuției) … privirile să vorbească … Sorin ! Pășesc egal, alături, fără să se privească. O tăcere, ușor stânjenitoare își face loc între ei. Timpul trecea greu și nu se zărește o cale de ieșire. DORA (rupe tăcerea, cu privirea în pământ) Nu crezi că ar fi fost frumos să nu ne fi vorbit niciodată ? Cuvintele, în legătura noastră strică, zdrobesc, ucid! SORIN (își dă seama că Dora are dreptate. Începe să-i pară rău) Dar, Dora ! Cuvintele, purtătorii materiali ai gândurilor noastre, pot să adâncească, să consolideze legătura noastră … DORA Cuvintele, nu pot, în cel mai bun caz, decât să explice, un gând, o stare sufletească. Am spus, în cel mai bun caz, pentru că de cele mai multe ori nu reușesc, și atunci cuvântul se transformă în bumerang. Îl aruncăm și el se întoarce lovindu-ne. Discuția, aluneca încet pe un făgaș fără întoarcere. DORA (absentă, vorbește parcă dintr-un alt timp) Ne cunoaștem de câteva săptămâni. E mult, e puțin ?. Nu știu. Spun că ne cunoaștem pentru că de când ne-am întâlnit prima oară în acea stație de troleu aglomerată, tot ce am simțit pentru tine tu ai știut. La fel și eu. Am știut, tot ce ai simțit pentru mine. Și asta fără să ne fi vorbit, fără să fi materializat gândurile noastre în cuvinte. SORIN Și totuși, Dora ! Nu am simțit că nu ai vrea să-ți vorbesc ! Ci dimpotrivă … DORA (se oprește în fața intrării unui bloc. Zâmbește trist) “Ușa era încuiată, dar am uitat cheia în yală … pe dinafară !” și fără să mai adauge nimic, dispare ca o umbră tristă în scara blocului. SORIN (voce off, îndreptându-se spre stația de autobuz) Da, cheia era privirea ta, lumina – din nou lumina – ochilor tăi. Ei, ochii, sunt cei care ne trădează întotdeauna. Am răsucit cheia în yală și am dat cam brutal ușa de perete. Nelămurit îmi este, de ce voi da când voi trece pragul, și … INTERIOR, APARTAMENT IULIA – NOAPTE SORIN Clipa de evadare … IULIA Ce spui Sorin ? SORIN Plătim, Iulia ! Pentru tot ! Totul se plătește ! Tot ceea ce reprezintă rezultatul acțiunilor noastre este al nostru, nu în sensul proprietății ci în cel al implicării ființei noastre în rezultatul acțiunilor celor din jurul nostru, al semenilor noștrii. Rezultatul acțiunilor noastre se împletește organic cu cel al acțiunii semenilor noștrii și pentru fiecare dintre noi aceasta implică o anumită răspundere. Răspundem, plătim, pentru fiecare faptă a noastră. IULIA Nu te înțeleg ! SORIN Iulia, mi-e frig ! IULIA Vino mai aproape ! Sorin se cuibărește la pieptul ei ca un prunc la sânul mamei. Se simte singur, vulnerabil, expus. O simte lângă el pe Iulia la fel de vulnerabilă, singură, lipsită de sprijin. Prin tăcerile lor își cer ajutor unul altuia. Sunt ca doi oameni care nu știu să înoate, prinși în vâltori tulburi, fiecare sperând să primească un ajutor de la celălalt și în momentul în care speranțele lor se destramă, se aruncă furioși unul asupra celuilalt îmbrățișându-se, ca în clipa următoare să sfârșească împreună înnodați în aceleași rădăcini. IULIA Ce-i cu tine ? SORIN Nu știu … mi-e frică ! IULIA Sorin … SORIN Aprinde, te rog, veioza ! IULIA De ce ? SORIN Nu știu … așa … ! IULIA Vrei să plec ? SORIN Poate ar fi mai bine … ! IULIA Dar am nevoie de tine, Sorin ! SORIN Și eu Iulia … Iulia, te iubesc și … ! IULIA Știu : te iubesc și atât ! SORIN Da …. Și atât ! IULIA Sorin ! SORIN Iulia ! EXTERIOR, STRÃZILE ORAȘULUI – SEARA Norii se îngrămădesc amenințători deasupra orașului, aducând cu ei noaptea mai devreme. Vântul se întețește printr-un șuierat jalnic pe la colțurile clădirilor. Sorin se trezește din gândurile lui în fața “Grădiniței cu orar prelungit.” ALEXANDRU (voce off) Tăticule, mâine tu vi după mine sau mama. Eu vreau să veniți amândoi ! Încet, moale, Sorin se îndepărtează de Grădiniță. Strada pustie. Vântul șuieră puternic. Zgomot de tablă lovită de vânt. Undeva se aude o bufnitură și zgomot de sticlă spartă. Sorin își ridică gulerul hainei, pătrunde în parcul gol cei amplifică plesnetul pașilor pe caldarâm, bănci goale, un leagăn scârțâie strident în bătaia vântului, și totuși pe o bancă stă un moșneag cu o cârje între picioare pe care-și reazemă mâinile și bărbia, privind după el. Sorin se întoarce spre banca cu moșneagul, banca goală, i se păruse doar ? Îi vine, așa, dintr-o dată să fredoneze melodia “zile frumoase de primăvară”, dar încetă brusc. I se pare tristă, chiar foarte tristă. Este ultima melodie pe care o cântase Dora acasă, cuprinsă de fericire. Dar această melodie i se leagă strâns în minte, ca un arc peste timp de o alta, pe care i-o cântase Dora, la început, la primele lor ieșiri împreună prin parc. Avea un glas frumos, dulce, mângâietor, o voce balsam, cum îi plăcea lui Sorin să spună. Sorin se așează pe banca pe care a stat moșneagul sau i se păruse doar. DORA (Dora, lângă Sorin, pe bancă începe să cânte) “Om bun, deschide-ne poarta !”. Liniștea serii se adâncea în sufletul lui Sorin care nu-și reține, un gest, pentru acel început, prea îndrăzneț. O luă ușor pe după umeri și încercă să o sărute. I se întinse obrazul. Rupse vraja cântecului. DORA Vrei totul dintr-o dată ! SORIN Cânți frumos … ! DORA Și ? SORIN (începe să spună ceva apoi tace stânjenit) Și-am vrut să-ți … ! DORA Știi cum se mănâncă o portocalâ ? SORIN Cum ? DORA (îi răspunde și își continuă cântecul) Pe feliuțe … Parcul părăsit de Sorin rămâne pustiu. Străzile sunt pustii. Vântul șuieră puternic. Sorin se oprește în fața magazinului de jucării. ALEXANDRU (voce off) Tată, te rog, vreau elefantul acela albastru, cu urechi albe. Se apropie furtuna. Sorin renunță la gară și se întoarce acasă. Stropii mari pe caldarâm îi grăbesc pașii. INTERIOR, APARTAMENT SORIN – SEARÃ Pătrunde în apartament, își scutură haina și o aruncă pe patul rămas desfăcut, apoi se așează pe scaun în fața ferestrei cu capul în mâini. ALEXANDRU (voce off) Tată, când mai vii să mă vezi ? Un fulger brăzdează cerul și tunetul ce urmează face să zdrăngăne ferestrele. EUL LUI SORIN (voce off) Te-am urmat cu credință pas cu pas fără să-ți spun nimic. Te-am ascultat fără să te întrerup. Te-am ajutat fără să știi. Te-am mângâiat fără să-ți dai seama. M-am bucurat alături de tine. Am fost trist alături de tine. Am plâns și am râs odată cu tine, și când ți-ai dat seama că exist ai încercat să mă alungi. Nu ai reușit. Ai încercat să mă distrugi și nu ai reușit. Ai încercat să mă înșeli, fiind de acord cu mine. Nu ai reușit. Nu ai reușit și nu vei reuși pentru că fac parte din tine, ocupăm împreună același loc în sferă, și numai datorită mie exiști cu adevărat. SORIN (moale se ridică de pe scaun și se întinde pe pat) Te rog, taci … nu acum …! EUL LUI SORIN M-ai obligat să-ți vorbesc pentru că ești în dilemă și vreau să te ajut ! SORIN Cum mă poți ajuta ? EUL LUI SORIN Discutând deschis și luând o hotărâre împreună. A plecat pentru că nu a primit nici un ajutor din partea ta. SORIN (cu privirile pierdute în întunericul camerei, sfârșit, cu vocea stinsă, îngăimă) Taci … te rog … sunt obosit … EUL LUI SORIN Bine ! Te las Sorin, dar nu uita, fac parte din tine. Sorin inchide ochii, scuturat de frisoane, adoarme. VISUL Băiatul, îmbrăcat în mantie roșie, de Moș Crăciun, înaintează sigur spre Sorin. SORIN (voce off) Mâine am să te caut ! Moș Crăciun … Daruri … Tu ești darul … Am să te caut …. Mâine … |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate