Caesar

TABLOUL I
SCENA I
[Într-un amurg, față-n față, Caesar cu un ostaș de rang superior. Din când în când, Caesar se așează la masă, ca pentru a scrie la „De bello Gallico”. Ostașul cunoaște o stare de neliniște.]
Caesar:
La marginea Imperiului, triburile barbare. Furia lor am recunoscut-o în felul de a doborî berbecii și capetele de pe umerii dușmanilor. Până și iepurii își pierd umbra în fugă de frică. Înspăimântătoare sunt și vârfurile corturilor. Păsări în plutire își rănesc piepturile în parii de lemn. Sângele, deprins cu zborul, alterat de culoarea văzduhului și de fulgerarea coamelor, înghite căderea mai repede ca pieptul din care țâșnește. Precum sulițele, aproape de țintă, încetinesc spre sfat, așa, din pornirea-i grăbită, sângele se oprește pe porii cortului, ca spre pipăire și absorbire a publicului de vietăți... Și-n planuri fixasem cucerirea Daciei. Căi de lapte îi străbat munții. La umbră, păstorii își trec degetele prin plete, degete noduroase deprinse cu apucatul oilor de burtă și cornițe.
SCENA a II-a
[Intră un grup de ostași.]
Caesar:
Așezați-vă aici lângă mine. Hai să vorbim. V-ați primit salariul? Urma de târnăcop, precum o carte de joc, zace într-un bulgăre salin. Și n-aveți habar de ocnaș. Peste mișcările lui, zeii risipesc sare.
Un ostaș [apărând din colțul stâng al scenei, din penumbră. Vorbă misterioasă. Caesar, mai spre dreapta; în față, ostași înalți în gri, într-un fel de semicerc]:
Nemuritorule, am muncit în ocnă. Înainte de a ține piept barbarilor, am înfruntat imperiile de ură ce răsăreau în sufletul meu. Recunosc în pumnul de sare, felul leneș al săpăturilor mele. Forma tăieturii demască tristețea de atunci.
SCENA a III-a
[Ostașii pleacă. O torță strălumină în seară. Cort de campanie.]
Caesar [singur]:
M-a tulburat sugestia militarului meu. N-am bănuit să aflu lângă mine o respirație sărată. Am încercat să-i ofer, spre ascultare, vorbe despre viață… N-am găsit. Să-mi arunc o privire pe biografiile celorlalți. [Se uită pe niște pergamente. Citește, murmurând ca pentru sine. Puțin visător, rostind un fragment]: În afară de zăpadă, miel rătăcind, de a cărui blăniță, aburii nașterii se agățaseră călăuzitori, reconstituind în spațiu răsuflarea vie a animalului. L-am numit pentru sacrificiu, dar altar îi vor fi propria rătăcire și frigul întunecat. [Revenind asupra biografiilor]: Iată, Lorenzo nu suportă scutul. În timpul bătăliilor, spune, își zărește, în luciul scutului, fața rănită de lacrimi. Se înfurie foarte mult, după luptă nemaiavând nici o putere, nici măcar pentru un rând către familie... Altul nu suportă coiful. Își amintește de papagalii Africii. Cu strălucitorul coif pe cap, se crede în colivie, și începe să cânte în toiul luptelor. Mare minune că n-a fost răpus.
SCENA a IV-a
[Un ostaș dă năvală în cort]:
Barbarii la răspântii!
Caesar [către soldatul său]:
Te-ai speriat rău.
Ostașul [liniștit, cumva sigur pe el]:
Nu, stăpâne. Am adus vestea cât mai repede la urechea Caesarului. Ostașii așteaptă decizii. Înghit cu noduri mâncarea. Vor să primească lupta cu limpezimea ordinelor în minte.
Caesar [calm și serios, aplecându-se asupra pergamentele desfășurate dinainte-i]:
Tactica va fi de apărare. Când fluxul dușman va izbi în scuturile primelor rânduri, voi din flancuri veți da strigăte ample de intimidare. [Parcă abia acum realizând mesajul adus mai înainte de ostaș]: înapoi, înapoi, nu afecta voința mea de învingător cu vești de acestea care, din frecvență, au devenit banale. Dovedește că ți-a folosit instrucția în școala grecească, dar și instrucția militară efectuată cu marșuri lungi și cu abuz de soartă rea, când ai buza umflată de îndurare a următoarelor gânduri: „voi fi și mâine-n picioare, prin voie zeiască?”. Dar în antrenamentele de luptă înveți să ignori pornirile de predare. Eu te prețuiesc, ostaș. Nu-ți mai pun întrebări. Iată planul, îndreaptă-l spre ochi. [Îi conferă planul]. L-ai memorat? Pornește spre comandanți și du memoria planului. Vezi să expui limpede traseele. Să n-ai vreo teamă de începutul luptei. Voi fi acolo, după obicei. Eu sunt o lupă mare și văd dublat în voi inima ce vă rostește curajul ori teama. Tot noi vom câștiga. Pentru începuturi, s-așteaptă să confundați o pasăre de curte cu penele din coif pe care să le smulgeți spre a vă mângâia pe burtă de plăcere în umbra sălciilor. Și ei, cu mâinile pe arcuri, ca pe butoane, să declanșeze săgeți în pieptul vostru cu bătăile inimii dând spre rațiune trăiri de inocență. Pentru ei, doar Caesar e catargul deșteptător de surle, de curaj în suflet. Apoi, avem în față zei cu puteri mai mărunte ce n-așteaptă decât să fie integrați în Pantheonul nostru și sigur nu vor da puteri, nici cât pot ei furniza la maxim, celor care le aduc jertfe și le ridică altare în piepturi și-n real… Plutește peste Cetate o presimțire de religie nouă. [Ostașul dă să plece. E cu spatele]. Dar așteaptă, ostaș, am rostit un fragment din „Eneida”. Umbra lecturii a revenit în vorbele mele. Poate vei pleca mai posomorât. Așteaptă să rostesc un pasaj mai luminos din „Georgice”.
Ostașul:
Dar nu m-am împovărat de tristețe sau umbră. Am treizeci și de ani. Aștept o
bătălie serioasă. Mă bucur că sunt aproape de Caesar prin destin. Iartă-mi topica. Nu
vreau s-ajung la serafica-ți poziție. Sunt cavaler, și-atât. În mine aud doar
ritmurile în care aleargă armăsarii. Altfel, e pace-n mine. Îi mulțumesc fatum-ului
că m-a apropiat de strălucirea unui mare general.
Caesar [ieșind]:
Soldatule, să ai pe cal o inimă ușoară. O măsură prea mare de curaj va da peste cap un corp barbar de oaste.
[Stupoare pentru ostașul rămas singur, într-un unghi]:
Un plan de apărare cu șanțuri în jurul taberei… A visat Caesar?



Dan Ionescu