Þinutul sterp

Stau și mă gândesc. La ce? Nici eu nu știu. Mă gândesc și atât. Și deodată îmi apare în fața ochilor o imagine de vis. De fapt, mai mult un peisaj. O câmpie întinsă plină de florile speranței. Merg și culeg. Ce? Trei: floarea revederii, iubirii și cunoașterii. Fiecare are o mireasmă aparte. Sunt unice.
Revederea are mirosul toamnei. Te simți înconjurat de alei pustii, străjuite de arbori bătrâni. Calci pe un alai de frunze nici moarte, dar nici vii. Frunze arămii sau frunze îngălbenite de frig ce va veni. Te întâlnești cu cineva, dar imedita zbori în „realitate”.
Ascult acum cântecul maiestous al florii iubirii. Ești cu cei dragi ție. Toți veseli așa cum i-ai vrut tot timpul, deși sunt apăsați de problemele vieții pe care și-au ales-o împreună cu Șeful. Se aude o muzică care parcă ne ține uniți.
Cunoașterea. Îți amintești de școală, de profesori și de colegi. Unii erau dornici să știe cât mai mult, s-o apuce pe lunga și anevoioasă cele a înțelepciunii. Alții erau mai retrași, parca stăteau numai din obligație în clasă decât din pasiunea de a învăța. Deși, tot ce cunoști îți va folosi la un moment dat.
Îmi prind florile în păr. Pășesc cu grijă. Vreau să ajung la căsuța de zahăr din fața mea. E destul de mare. Ușa sa argintie este vie!
-Doriți să intrați, preafrumoasă domnița? mă întrebă repede ea.
-Aș dori să știu cine este proprietarul. N-aș vrea să fiu arestată, răspund eu cu grijă.
-Arestată? Dar este casa dumneavoastră. Poftiți!
Și Ușa se deschide încet, încet, încet. Înăutru? Ce surpriză! Se află prietenii mei și rudele apropiate. E o petrecere fără de sfârșit. Toți vor să vorbească cu mine, să ciocnească un pahar, să fie cât mai drăguți. După lungi discuții, mă duc în spatele căsuței.
Vai! Văd un ținut sterp, fără viață. Pământul deschis la culoare este uscat și ușor crăpat. Mă simt îndurerată. De ce?
Văd un paznic. Avea o armură din bronz, iar mânerul sabiei sale avea câteva rubine. Îl întreb:
-Ce este cu ținutul acesta?
-Este ținutul florilor roșii, zice el cu nepăsare, chiar cu plictiseală.
-Florilor roșii? Unde sunt?
-Trebuie plantate, udate, îngrijite. Ce, credeți că ele cresc singure?
-De ce nu sunt îngrijite?
-N-avem nici un îngrijitor.
-Angajați unul. E așa de greu?
-Da, domnișoară. Dumneavoastră și numai dumneavoastră sunteți singura care-l poate angaja.
-De ce?
-E ținutul tău, domnișoară.
-Ai putea să-l îngrijești dumneata.
-Nu. Doar tu, domniță, poți să-i dai îngrijitorului semințele și cheia către ținut.
-Care semințe? Care cheie?
-Trebuie să aflați. Altceva nu știu.
Și cavalerul se îndepărtează pentru a fuma liniștit o țigară. Sunt foarte uimită. Vorbele paznicului m-au mirat. Oare cine este misteriosul îngrijitor.
-Hei, vecină! Dă sonorul televizorulu mai încet. Unii vor să doarmă.
Mă trezesc speriată. Mă uit în jur. Sunt acasă. Stau în fotoliul meu.
Am visat.