Va fi putând metafora să-și aibă originea într-un mecanism nervos dereglat? Și linia pictorului, contorsionată, n-ar putea să se datoreze unei erori sinaptice? Disonanța nu se poate asemăna cu o paralizie a unui lob cerebral? Există, cred, o legătură strânsă între unele sisteme artistice și patologia psihiatrică sau neurologică. Ambii termeni – arta și disfuncționalitate cerebrală - își definesc alături de alte elemente esențiale, lumea, în general, existența. Cele două niveluri aduse în discuție deschid perspective asupra temporalității, spațialității, și asupra identității în corelație cu alteritatea. În fond, ființa umană este pe drumul căutării perpetue a acestei perechi ego/alter-ego.
Citind cartea lui Oliver Sacks, “Omul care își confunda soția cu o pălărie”, voi surmonta demonstrația pe câteva exemple luate chiar de acolo. Lăsând la o parte problema talentului literar al doctorului Sacks, opinie cu care nu sunt de acord în totalitate, ci doar din perspective filosofice, conceptuale, cartea ne aduce în față o serie de cazuri de patologie neuro-psihică dintre cele mai “senzaționale” (24 la număr, clasificate în 4 categorii: pierderi, excese, transporturi, lumea celor săraci cu duhul).
Mă voi referi inițial chiar la povestea care dă titlul lucrării: omul care își confunda soția cu o pălărie, suferind de o imprecizie la nivel visual, se poate relaționa de suprarealism. Un pasaj relevant mă va ajuta în argumentare: ”«Ce este asta?», l-am întrebat radicând o mănușă.«Pot s-o examinez?», a întrebat, și, luând-o, a început s-o analizeze. «O suprafață continuă», a declarat în cele din urmă, «cu marginile răsfrânte spre interior. Pare să aibă», a ezitat – «cinci pungi ieșite înafară, dacă așa se spune».” Iată ce poate deveni în “optica” unui bolnav un obiect de îmbrăcăminte. Dar oare nu este aceasta o imagine elaborată a unui lucru atât de cunoscut, dar care capătă capacități și, înainte de toate, forme noi? Suprarealismul trece universul omogen, conștientizat la un nivel zero al dimensiunii, într-o deformare benefică, într-un imaginar fantezist și inovator în același timp. Este de ajuns să luăm exemplul pianococktail-ului lui B. Vian (“Spuma zilelor”) sau construcția casei lui Stamate a lui Urmuz (“Pâlnia și stamate”, ajungând în acest fel la avangardă) pentru a vedea cum se distruge o lume spre a se renaște. Asemănarea mi se pare nu doar relevantă, dar se pot ridica o serie de probleme de etică, ceea ce se întâmplă și autorului cărții folosite în apărarea ipotezelor.
Tot în cadrul bolilor în urma cărora oamenii simt, ca într-o piesa de teatru beckettiană, că au pierdut ceva și se sunt pierduți, înstrăinați, intră și cazul unei femei care nu-și mai simțea corpul. Cazul, care se intitulează sugestiv “Doamna fără trup”, amintește de un roman al scriitorului italian Italo Calvino – “Cavalerul inexistent” (scriere care face parte dintr-o trilogie medievală, alături de “Baronul din copaci” și “Cavalerul tăiat în două”). Eroul calvinian, luptător în armata lui Carol cel Mare, nu are corp, este o inexistență îmbrăcată în armură, cu o conștiință de sime profundă, dar care se reduce la neant în momentul în care se dezbracă de “costum”. La fel, femeia din cazul citat se simte ca ne-existând, mișcându-și brațele la întâmplare, nerealizând că posedă mușchi, cu alte cuvinte partea ei materială se haotizează și devine de neînțeles.
Autiști, schizofreni, neuro-sifilitici, aflați la pragul dintre geniu și înapoiere mintală, construiesc zidul personajelor doctorului Sacks, zid care se interpune între mesaj și cititor tocmai în ideea de a accepta paradoxul necesar dintre termenii genialoid-hominid, termeni care se exclud și se completează. Frumoase prin ele însele, aceste ființe se pot minimiza, se pot reduce ca “trăit”, în momentul în care ceilalți intervin. Visul se distruge prin simpla aplicare a unei formule de tratament medicamentos (exemplul perioadei de tranziție a premiatului Nobel, matematicianul din filmul “A beautiful mind” fiind sugestiv). Pe de o parte un caz precum Nadia sau al lui Jose, de cealaltă parte picturile lui Picasso sau halucinantele fotografii ale artistlui ceh Jan Saudek – realități hiperdimensionate, cu ingrediente precum lirism, sadism, kitsch temperat, geometrizare, curgere.
Încheierea doresc s-o las în aceeași masură autoruilui, cât și receptorilor codului prin care arta ar fi de la antici citire un act de katharsis: “Poate că secretul se află altundeva, în abnegația care l-a îndemnat pe Motzugi și ia la el acasă un artist retardat și să scrie: «Secretul dezvoltării talentului lui Yanamura era să-i împărtășești spiritual. Învățătorul trebuie să iubească acea ființă retardată, minunată și cinstită, și să trăiască într-o lume retardată, purificată.»”