Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învățat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învățat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învățat versurile care îmi plăceau cel mai mult.
Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual și trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăț. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar și relația dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel și sergent.
Când ajungeam la „Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față / Zbura ca o lumină de glorie măreață”, zăream pe fața tatii acea „glorie măreață”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / și crucea « Sfântul Gheorghe» , ș-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel și drumeț. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoție și mă lăsa pe mine să spun mai departe.
După un timp, am constatat că știam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decorația cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.
Acum, când mă gândesc la tata și la modul în care am învățat poezia „Sergentul”, înțeleg de ce nu-mi putea spune cum se numește decorația pe care a ascuns-o de mine și de ce îl emoționau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.
Nu de mult, am avut prilejul să țin în mâinile mele și „Coroana României”, dar și „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” și să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, și multe alte decorații, învățătorului Dumitru Grad din orașul Vișeu de Sus.