tot bâjbâind prin canalele secretorii ale timpului
încercând să atingem punctul G comun dintre noi
ne lăsam în voia unor atavice amintiri plutitoare
(doar niște gânduri operculate, solzoase)

deși evoluam încă tandru în specii pe cale de dispariție
devenind apoi animale cu sânge fierbinte cu gheare și dinți
tresăream surprinși de miracolul fiecărei clipe

în după-amiezele intrauterine viloase îți citeam din catalogul ornitologic despre ontologia căderii din sine în sine
îți recitam cu emfază pasajele cu vulturi pleșuvi însoțind curcubeul spre vârfuri de ploi

câteodată plângeai

spuneai că ți-au crescut o mie de ochi
că poți să vezi nevăzutul culorilor
și ca un liliac nebun te izbeai de lumină țipând

spre seară te așteptam în canalele însângerate ale timpului
întinzând textura gândurilor tale rănite peste durere

apoi făceam liniște

făceam întunericul din negru peren





după urgie pădurile deveniseră fluide
seve lăptoase inundau trunchiurile înfrânte
prea devreme din cioturi creșteau livezi de sicrie

deși inima noastră comună bătea un ritm infernal
așteptam liberi deznodământul
crestând în aerul lemnos numele noastre îngemănate
pe buzele tale căzuseră șapte peceți ca șapte aripi de lut
în schimb, te murmurau clipele împietrite într-o rugăciune rostită din picioare

așteptam eretici și liberi verdictul

femeia din nord ne făcea semne confuze cu aerul ei alb_strălucitor
fluturându-l ca pe un steag în vârful tăcerii

nu aveam întrebări

răstălmăceam strigătul aspru al iernii îi furam identitatea îi încercam crivățul ca pe o haină lungă de piatră



de-atunci totul în jur se confundă cu noi
tu ai întors drumul din drum
în timp ce o gigantică lăcustă albastră ne devorează tot cerul