Ce să mai plang si eu? Ciorchine stau ingerii in vazduh si plang... dacă nu mi-ar fi ajuns nepăsarea ocean, as zice că pe mine mă tot plang intristatii acestia... da, să nu-mi dau atata importanță de ingeri, fiindcă nu-s chiar asa de acaoparatoare de comori lacrimogene, chiar daca sunt in solz de peste după zodii, si mi-e acvatică firea, supărarea ingerilor alta e, si nu-i neam, cine să le-o curme.
Eu ca statuile mă simt din tălpi pană in crestet, adică de piatră nu de bronz sau alt metal... Apa trece pitrele răman, o fi ..si totusi, apa asta nu mai trece si eu mă tot sfarm la fiecare plangere din asta mai serioasă.
Si mă tot uit, din ce in ce mai rar prin cate o gaură albastră a văzduhului, să văd cat pot vedea un duh din ăsta, care să-mi spuie de ce bunătatea stă pe cuie, de ce ăia cu răul si cu datul lor din coate au de toate si nu plang cand ca vitele in jug, frati de-ai lor trec prin spini si timp năuc...
Si ma tot sfarm in mirări, stancă arsă de intrebări si m-adun toată in rugă, pan' la Dumnezeu o fugă, da n-ajung, mi-e drumu' lung, si ingerii ciorchine imi plang de potop inversunat, de amar si de păcat...