focuri în globuri de apă rostogolite de pasul tău îmi arată în ce parte a nopții mă chemi. îmi scot perfuziile, îngerii dorm în poala infirmierei, nimeni nu va afla de câte ori m-am prăbușit până am reușit să ajung dincolo de fereastră.
doar tu. tu îmi simți durerea, curajul și lupta cu destinul.

de fiecare dată cum ajung la marginea pădurii, drumul se întoarce iar prin ea. poate de data aceasta, îmi spun.

mă zbat pe lungimea unicului obstacol, pus chiar de tine cu mult înainte de a-ți deschide către lume visul și alegerile. ai pus piatră lângă piatră atâta timp, copacii erau doar fire de iarbă pe un pământ vesel.

doar pentru o secundă închid ochii, mă ustură imaginea camerei lăsate în urmă. nu mi-au confirmat, dar aș putea fi în pericol, am cordul anemic.

...și pe neașteptate se întămplă. brațele puternice, pieptul adânc, cântecul din atingeri, toate le cunosc din infinit.

mi s-au înfundat urechile.

tu ești.

împletiri strânse de uimiri, alunecăm pe un coridor al amețelii neașteptate, lung, întortocheat, spre liniște.

zorile ne găsesc trupurile goale chiar pe mijlocul cerului și le acoperă cu soarele.
trecutul nu știe unde suntem.