Astăzi am citit un text al unui scriitor contemporan care spunea că viața nu se trăiește în trecut, mai mult că viața este viitorul.În ansamblul său, textul se constituia într-un îndemn de a închide ușile din urma noastră pentru a putea merge mai departe, pentru a ne trăi viața privind țintă către viitor.



Dar între trecut și viitor există prezentul, la care autorul nu face nicio referire.Frumos sau urât, vesel sau trist, bogat sau sărac, dar palpabil, atât de actual, prezentul.

Trecutul poate l-aș schimba, poate nu, discutabil.Viitorul este o chestiune cumva imprevizibilă, va fi cum va fi să fie.Dar prezentul, vreau să fie așa cum îl doresc, vreau să-l trăiesc și să-l simt așa cum consider, vreau să-l creionez după propriile mele instincte și dorințe.

Nu mai am atât de acută în mine nevoia de a fi mereu cu un pas înainte, mi-am dorit prea mult timp asta, sunt acum în acel punct în care îmi cunosc limitele, în care îmi constiez capacitățile și numai vreau să vin în întâmpinarea așteptărilor nimănui.Vreau ca în acest punct în care am ajuns să fac totul așa cum doresc și mai ales cum simt.Între trecut și viitor vreau să constitui prezentul într-o adiere de aer proaspăt, într-un răgaz mult așteptat și binemeritat.

Și ce să fac cu acest răgaz?Să mă joc cu gândurile mele așa cum te joci cu inelele de păr pe degete, să am câtă tihnă vreau ca să-mi ordonez visele, gândurile, speranțele ca și piesele unui puzzle și mai mult să mă bucur de împlinirea lor.Să am răgazul să fiu eu cu mine, să provoc la o discuție sinceră propriul meu eu și să vorbim cu cărțile pe masă despre orice voi dori eu.

De prea mult timp nu am mai coborât acolo, în locul acela sensibil și cald de unde odinioară izvorau lacrimile.Și Doamne ce de lacrimi!De bucurie, de tristețe, de împlinire de dezamăgire, de fericire, o paletă variată ptr orice moment care-mi marca într-un fel existența.

Acum, când apariția unei lacrimi în colțul ochiului este ceva așa de rar, iar când apare o etichetez < un mod de a-mi spăla ochiul>, văd într-o cu totul altă lumină acele vremuri în care bucuria dar mai ales tristețea le exprimam prin lacrimi.

Ce să fac acum când uitându-mă la mine cea de azi cu ochii sufletului, constat că acel izvor a fost închis într-un înveliș de oțel?

Se spune despre mine (și realitatea o confirmă ) că sunt o femeie puternică. O fi bine, o fi rău, nu știu nici eu .Dar ceva știu sigur, fără indoială: mi-e dor de lacrimile mele…