În noapte toate sunt ale mele, toate cele care ziua mă ascund acestei lumi. Pentru că astă lume îmi pare mereu supusă neputinței. Semenii se preumblă printre ei cu palmele deschise a cerșire căutând orice aduce a izbăvire, iar cei care au renunțat la a cerși își poartă brațele atârnând precum existența lor obosită. Arareori observi câte-o privire ridicată spre cer a rugă, locul unde în astă anormalitate semenii i-au transformat soarelui puritatea luminii în privirea Dumnezeirii. Cum poți cerși speranță când tu însuți ai renunțat de timpuriu la ea!? Întocmai precum sunt, neatins de domesticire, am ales să trăiesc noaptea. Liniștea-mi devine neliniște și ființa mi se cufundă în tina nenorocirilor mele. Dar sunt viu! Am toate motivele să mă caut de incertitudini și de absurd, căci toate astea vouă vă lipsesc cu desăvârșire și de aceea vă bântuiți zilele. Prefer să mă năpustesc în dorințe arzătoare și să mă purific prin golul privirilor voastre, căci toate ceea ce voi trăiți acum, eu le-am aflat demult. Mi-e limpede că nimicul îmi este de trebuință, că cele zvârcoliri avute în căutarea incertitudinilor nu-mi oferă mai mult decât o agitație sangvină, dar astfel simt că trăiesc. Căutătura gândurilor mele străpunge dincolo de închisul orizonturilor voastre. În acel vid perfect metafizicul ființei își conservă eternitatea anulând ideea așteptării clipei, acel moment în care cu toții ne aruncăm în zi forțând viitorul să devină trecut. În zi îmi trebuie ca mâine să fie deja un ieri pe care să-l abandonez în uitare, îngropându-mi durerile, dar în noapte, nu! Și cât de bine îmi e când știu că sunt. ”Nu sunt”-ul vi-l las vouă peste zi.
În noapte toate sunt ale mele, toate cele care ziua mă ascund acestei lumi ...

Cluj Napoca
iunie, 2010