Ziua 149, pe drum între Albacete de la Roda și Xativa

Ce este omul? De unde vine și încotro se îndreaptă?

Omul duce toată viața lui o luptă în contra dictoriu cu legile naturii. Se luptă pentru "a avea". Ce? Un trai mai bun. Dar în ce constă acest "trai mai bun"? Care sunt criteriile acestui "trai mai bun"? O viață îmbelșugată l-ar face oare pe om să o lase mai moale cu grijile și să ducă o viață liniștită? Nu se vor identifica "cu alții din generația tânără care umblă cu limba scoasă după bani și privilegii materiale - sau cu cei ce "fug" în țări străine unde, cred ei, (ca și mine nu demult) umblă câinii cu covrigi în coadă, îngroșând, de fapt, ampla armată de sclavi benevoli care se îndeasă în țări bogate și arogante, curgând din toate continentele."? (Nicolae Breban, Jiquidi).

Îmi amintesc de o povestioară pe care am citit-o pe undeva, sau mi s-a povestit, nu mai știu, dar aceasta sună cam așa: "Un om foarte bogat la un interviu acordat unui reporter, a fost întrebat de acesta:

- Domnule, Dumneavoastră aveți tot ce vă doriți. Cred că de acum puteți sta liniștit fără a mai năzui la ceva.

- Ba cum nu?! i-a răspuns acesta. Un pic mai mult."

Această pildă ne arată nemulțumirea continuă a omului. Indiferent de cât ar avea, omul vrea mai mult. De ce? Ce-i trebuie omului să supraviețuiască și să fie fericit? De obicei foarte puține lucruri, dar ceea ce duce la fericire este a fi mulțumit de ceea ce ai. Cu cât ai mai puține dorințe și privești mai puțin peste gardul vecinului, cu atât ești mai fericit. Nefericirea de cele mai multe ori constă în năzuința omului de a fi mai presus ca alții. Acest lucru îl face nefericit și îngrijorat. Mereu caută mijloace de "a avea". Dar pentru ce? Ca într-un final să constați că nu "a avea" înseamnă fericire? Să constați că ai trecut pe lângă fericire și că ai pierdut și ultima fărâmă a ei?. Ai bani, mașini, vile, putere, un nume, dar ai uitat să trăiești, iar acum toate avuțiile tale îți ocupă și ultima rămășiță din timpul rămas.

Eu nu am venit aici din prea plinul meu, ci cu aceleași gânduri și năzuințe de "a avea", și ce am? De două zile străbat nemâncat cu piciorul câmpuri și autostrăzi cu o geantă de peste zece Kilograme în spate ce mi-a ros umerii, iar de peste o lună nu mai știu nimic de familia mea. Poate acesta e sfârșitul și ca orice om care se apropie de sfârșit vede mai clar deșertăciunile vieții. Se deșteaptă din visare și conștientizează realitatea.

Sunt împreună cu Liviu și stăm între butucii de vie de pe marcinea drmului și ne odihnim. Sunt la capătul puterilor și văd că nici companierul meu nu este mai bine. Privirea lui pierdută, ochii roși de oboseală îmi descoperă mai mult ca orice deșertăciunea.

- Frate, nu mai rezist, veni răspunsul lui Liviu la gândurile mele. Nu știu dacă voi mai ajunge vreodată în Xativa, sau dacă voi mai rezista până la primul sat.

- Nici eu, i-am răspuns privind soarele ce se cobora undeva după munți.

Am rămas tăcuți cu gândurile noastre. Pentru ce am venit aici? Par așa de departe clipele frumoase trăite lângă familia mea...! Ce-o fi făcând cei de acasă? Se mai gândeau la mine, sau m-au dat uitării? Chiar dacă ar fi făcut-o, nu-i învinovățesc. Mi-am luat capul în mâini. Gândesc. La ce? Nu știu. Aiurea. Nici nu mai pot gândi.

Mi-am ridicat privirea după câteva minute.

- Liviu, ști ce? Dacă voi cădea pe drum, să mă lași acolo.Am făcut o pauză, apoi am continuat: Să nu rămâi lângă mine și nici ajutoare să nu chemi.

Liviu mă privi întrebător. Fața lui lunguiață se alungi parcă mai tare, iar obrajii subți aveau două cratere imense, semne a subnutriției noastre.

- Ești nebun! replică el.

Are dreptate într-un fel, dar nu mă consider mai nebun ca atunci când mi-am părăsit familia pentru bani. Nu. Acum sunt doar realist. Nu văd în viitor altceva decât o prelungire a chinului existent. Nu-i spun nimic cu privire la remarca lui, în schimb, îi cer ca atunci când trupul meu va renunța să lupte să-mi ia actele și să le ardă. Nu vreau să se știe cui îi aparține trupul. nu vreau ca să împovărez familia cu cadavrul meu. Ajung greutățile pe care i le-am pricinuit. De această dată Liviu a văzut o logică în asta și ne-am înțeles ca oricine va rămâne în picioare să ardă actele celuilalt.

Mă întreb: oare câți români și nu numai, la urma urmei sunt mii de oameni de diferite naționalități în situații similare, sau gândit la moarte ca la o eliberare?

Poate mai mulți decât ne închipuim.