Cum poate să înceapă o poveste frumoasă, dar cu o fetiță neastâmpărată, cum eram eu, care profita de libertatea unei păsări în zbor, atunci când îi dai drumul din colivie și făcea tot ce-i trecea prin cap; bune, rele, fără să stea prea mult pe gânduri, dar căutând întotdeauna răspunsul la atâtea întrebări, la care nimeni nu avea timp să-i răspundă, sau i se răspundea din mers, fără prea multe explicații. Am dedus mai tărziu, că darul cel mai prețios al copiilor este libertatea de a cerceta singuri.
Așa se facea, că într-o zi însorită de vară, pedepsită să mă joc doar în curtea casei, mă chinuia rău întrebarea, dacă pisicile înoată în apă ca rațele, sau dacă se îneacă și ele, ca unele păsări sau animale.
Și cum tot ce-mi debita mintea puneam imediat în practică am pus ochii pe pisica vecinilor, blândă, grasă și frumoasă, care venea des pe la noi prin curte. Deja aveam obiectul muncii, numai bun de studiu.
Să nu credeți că nu iubeam păsările sau animalele din jurul meu, doamne ferește, dar cercearea lor e treabă serioasă. Îmi plăcea să mă joc cu păsările, când nu aveam cu cine pierde timpul.
Le dădeam mâncare, le vorbeam, le mângâiam, dar de multe ori le chinuiam inconștientă, dacă fac bine, ce fac.
Ele erau cobaii mei, pe care experimentam capriciul curiozității, mele naive. Astfel într-una din zile, am ademenit pisica vecinilor cu mâncare, să vină la mine să-mi pot pune în aplicare planul premeditat. După ce am mângâiat-o pe blăniță și am vorbit cu ea un timp, pisica a început să toarcă, apoi eu, am luat-o frumos în brațe și m-am dus cu ea la groapa plină cu apă din grădina casei. (groapă, care a adus părinților mei numai necazuri de-a lungul timpului)
după care, cu blândețea dracului împielițat, i-am făcut vânt pisicii în apă să văd dacă știe să înoate. Mama era în casă cu treburi casnice nu avea ea grija mea, știa că mă joc... Mai ieșea câteodată în pragul ușii să vadă, dacă sunt în curte, căci aveam obiceiul să dispar repede ca Fantomas, când mă chemau copiii în strada mare la joacă. Dacă mama mă vedea în curtea, mă lăsa în voia mea, căci nu-i trecea prin cap cu ce îmi ocupam eu timpul.
Așa că, eram în grădină cu pisica, care îmi dădea lecții de înot și mă miram cât de repede ieșise din apă, după ce am aruncat-o de la înălțime în groapa plină ochi.
Din câteva salturi pisica a fost pe mal și se scutura de apă parcă era electrocutată. Dar nici nu apucase biata de ea să se scuture bine, sau să își uște blănița care arăta ca peruca ariciului, că i-am repetat ședința obligatorie, să văd dacă și a doua oară înoată la fel de bine ca prima dată. Bineînțeles, că pisica mieunând amenințător, din nou a ieșit din apă, căutând să fugă de mine, ca de câini. Dar eu am prins-o iar și cu o încăpățânare de drac împielițat, am apucat pisica de coadă învârtind-o în aer, ca pe o morișcă, repetând manevra de pisică la apă, foarte sigură de mine, că voi găsi răspunsul curiozității mele.
Dar o vorbă din bătrâni bine spune,, capul face,capul trage”
Spre ghinionul meu, bietul animal a ieșit din nou afară din apă. Vlăguită de putere, tremurând din toate încheieturile, pisica a început să se zbată, să miaune disperată și de durerea cozii s-a prins cu labele de piciorul meu și și-a înfipt dragii mei ghearele și colții în pulpa piciorului, lucru la care nu mă așteptam deloc, sau cel mai puțin în acel moment.
Așa de surprinsă am fost și așa de tare m-am speriat, căci tare aș fi vrut să mă auziți pe mine ce decibeli aveam în glas. mieunam cu puterea a zece pisici la un loc, parcă am fost mușcată de șarpe, nu de pisică, iar mama speriată ieșise din casă ca arsă, să vadă de ce țip așa tare.
Între timp pisica fugise, iar eu cu piciorul sângerând, miorlăiam și aveam niște lacrimi mari în ochi, de ziceai că-mi plâng sfârșitul.
- Ce-ai pățit, tu copilă tu ?
- Ce dracu urli așa tare, că sperii vecinii ? m-a întrebat mama speriată și ea văzându-mă șchiopătând.
- M-a mușcat pisica lui vecina Dafina, îi spusesem eu printre hohote de plâns.
- Cum să te muște pisica ? Doamne iartă-mă!
- Căci e blândă și tot mereu te-ai jucat cu ea. Ori o fi turbat, zise mama gânditoare.
Iar eu, blândă de frica pe care am tras-o, am avut grijă să nu-i spun mamei ce am făcut cu bietul animal, căci altfel încasam o bătaie soră cu moartea. Știam bine, că pentru orice prostie pe care o făceam, aveau grijă dragii mei părinți să mă altoiască bine de tot, nu glumă.
Ei aveau o credință bună și puternică ,, bătaia e ruptă din soare’’ și pedeapsa la timp este mama educației sau cei șapte ani de acasă, mai târziu degeaba încearcă părinții să mai repare ceva în comportamentul odraslelor, căci odată scăpați din mână, sau de sub control, cum spune au ei, nu-i mai poți educa, fiindcă e prea târziu.
Copiii sunt pâinea, mierea, sarea sau otrava vieții, depinde cu ce i-ai hrănit. Deseori spuneau părinții mei: unde dai cu joarda crește bine carnea !
Și mă altoiau dragii mei câteodată de un timp eram blândă ca mielul Domnului.
Așa că, mai mult speriată, decât de durere, plângeam când mama m-a luat de mână să mă bage în casă și văzând că nu încetez cu plânsul, îmi strigă nervoasă, că și-a întrerupt lucrul pentru prostiile mele:
-Da, taci odată ! Că-ți trag una peste gură, să ai de ce plânge, ce te tot scremi pentru o nimica toată, nu vezi că-i numai o zgârietură pe picior și urli de parcă ți l-ai rupt și tare m-aș mira să te fi mușcat pisica aia fără motiv.Fața mamei nu trada milă deloc, ca să nu îi simt slăbiciunea și să plâng mai tare, dar în sufletul ei era mamă.
Când am auzit, că mama se apropie de adevăr, ca să scap de interviu, am tăcut ca un pisic când doarme pe cuptor și nici când mama a luat sticla cu spirt sanitar și mi-a turnat fără milă pe rană tot n-am plâns prea tare, deși îmi venea să urlu, ca lupii în pădure, numai să nu mă mai întrebe nimic. Pe vremea aceea părinții nu se panicau pentru orice rană a copiilor ca în ziua de astăzi. Oricum, știa mama ce odraslă are la casă și era mai mult ca sigură, că nu m-a mușcat pisica din senin, dar nu-și pierdea timpul cu amănunte.
Astfel, am încheiat acea zi, cuminte, blândă, ca o pisică adormită, dar cu o lecție bine învățată: Răul cu rău se plătește. Și vă spun sincer că de atunci am respectat toate pisicile. Stau acum și mă gândesc, că eu eram un copil, când făceam aceste prostii negândite și aveam cât de cât o scuză, dar pe strada mea era un vecin cam deocheat, om în toată firea, cu copii de vârsta mea, care avea boala să spânzure mâțele pe câte o creangă de copac, mai ales pe cele negre, spre mirarea tuturor vecinilor. Nu știu ce avea cu ele, ce obsesie îl chinuia, dar îmi amintesc, că ne adunam copiii în jurul pomilor cu pricina și ne era tare milă de bietele pisici. care atârnau legate de gât, ca în Pădurea spânzuraților, iar noi împielițații, cu imaginație bogată puneam pe seama întâmplărilor fel și fel de povești inventate de noi, cu care ne petreceam serile de vară, stând adunați la câte o poartă sau la câte un stâlp luminat din stradă, unde râdeam de prostiile spuse și făcute, până seara tărziu.
Deseori, adunam gândaci de mai pentru moriști și rădăști sau fluturi de noapte, pentru insectarul personal, cu care ne lăudam fiecare, sau ne consolam unii pe alții, după ce luam câte o bătaie soră cu moartea, dar binemeritată pentru gafele făcute. Apoi câteva zile după pedeapsă eram cuminți, până când uitam cele petrecute și puneam în preactică alte jocuri, făceam alte minuni, care speriau părinții, dar care ne-au umplut rucsacul copilăriei cu amintiri de neuitat.

Și iac-așa m-am suit pe-o șa,
Să vă spun povestea mea,
Căci pisica înota...
16–08–2004