O zdreanță de nor
se rotește deaspura mestecenilor
ia forma unei cămăși
atârnată de cer
sârmele nevăzute și ele se zbat
vinovat este vântul în contră
flutură o întoarce pe dos
și iarăși pe față

desfăcută la nasturi o țese desțese
clătită în apele cerului atât de albastre
iscusit perforată de raze
ca mâinile mamei brodând monograme în alb
și-i prinde la guler steluță lângă steluță lângă steluță
cu bănuți de zefir...

o îmbracă un înger și-i vine mănușă părelnic
printre vârfuri de pomi alungiți
ca brațele tatei potrivind
oglinda cât palma
pe-o creangă mai joasă
sâmbăta pe-nserat în clăbuci rotitori
netezind pe obraz dungi albastre albastre...

împreună doi îngeri cu văzduhul în brațe
respiră prin mine picătura acestui acum
fără semne atingeri cuvinte

printre frunze foșnind cu norii în planul secund
apare banalul și vânt prin mesteceni spre nicăieri
plutind ceața joasă după
ploaia de ieri
o cană de lut uitată pe masă plină ochi
două păsări beau ca și cum ar fi ultima apă

beau pe rând și se duc în albastru
târziu bat și eu la înaltele porți ruga mută
supusă
ca apa în forma de lut subțire ca firul de vânt
pe altare de aer două păsări spre noapte petrec

cuibul lor pe vecie îl port la mine în piept!