Zilele trecute mi-a fost solicitată participarea la un proiect. Un distins om de cultură pe care îl respect și prețuiesc a lansat mai multor scriitori invitația de a reda impresii despre prima lor casă. Rândurile care urmează sunt modestul meu aport la acest proiect.


România - prima mea casă

De când am pășit întâia dată spre lumina soarelui, nu m-au primit nici pereți purtând podoabe vechi sau culori unice, nici arome de bucate miraculoase și nici nu m-au așteptat în pragul unei case bătrânești suflete pereche, prieteni necuvântători. Mama nu stătea cât era ziulica de mare după treburile casei și nici tata nu era copleșit de o grămadă de îndatoriri gospodărești. Și atunci, pot susține că eu nu am avut parte de prima mea casă?
Dacă e să mă gândesc la casă ca la un spațiu delimitat în care trăiește o familie și se dezvoltă un copil formându-și primele relații sociale, casă mi-a fost ferma de animale pe care părinții mei o conduceau cot la cot în ritmul muncitoresc al unor vremuri clădite sub umbră roșie de seceră și ciocan, cu campanii prelungite, în care de multe ori uitai când începe și când se termină săptămâna. Casă mi-a fost și căminul cu zeci de ferestre, pe coridorul căruia mirosea a supă de chimen și din dormitorul căruia am ieșit cu prima mea stea neagră, recompensa refuzului de a mă deda somnului de după prânz, menit clădirii corespunzătoare a generației de aur. Casă mi-au fost și fiecare dintre apartamentele schimbate de părinții mei la fiecare repartiție, deși nu-mi aduc aminte din ele decât că semănau prin mirosul bradului de Crăciun pe care îl împodobeam indiferent de schimbarea orașului și prezența atât de scurtă și scumpă a părinților mei, copleșiți de sarcini de partid și angajați într-o cursă infernală „pentru neam și țară” de la o campanie agricolă la alta. Casă mi-a fost și școala, cea care m-a învățat să fiu pionier, să conduc un detașament, să urmăresc în tot ceea ce fac să îmi împlinesc menirea de a fi de folos patriei mele.
Dacă e să mă gândesc la casă ca la ideea de cămin în care ești înconjurat de cei dragi și te simți protejat, sprijinit, îndrumat și în largul tău, casă mi-au fost spațiile de joacă dintre blocuri, pline de moloz, cărămizi și utilaje, în care ne jucam la grămadă toți copiii ai căror părinți erau plecați la muncă, părându-ni-se firesc să asistăm la procesul de construcție a unei Românii de aur. Casă, tot așa, mi-a fost Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, unde am învățat să cos, să pictez, să creez și să mă bucur de roadele muncii mele care nu erau altele decât zecile de insigne de pionier creator care îmi crâmpoțeau cămașa albă și acompaniau tresele colorate ce îmi împodobeau umerii ca unui mic general de armată. Casă mi-a fost până și sala de sport în care nu se precupețea nici un efort pentru a deveni sportivi de performanță care să aducă lauri țării. Și ce mândrie să ajungi într-un lot de junioare al unei echipe care reprezenta un oraș!
Aș putea continua cu lista primelor mele case la nesfârșit, indiferent de perspectiva din care poți privi o casă. Și totuși, prima ar trebui să fie doar una singură, una de care să poți spune că ești legat prin amintiri puternice și la care să poți spune că îți dorești din tot sufletul să revii oricât de mulți ani ar curge prin fântâna vieții tale. Căutându-i un nume primei mele case care să întrunească toate cerințele posibile, nu am putut să găsesc decât o singură potrivire. România. Aceasta a fost prima mea casă!


Mihaela Rașcu