E martie
și s-au înmulțit florile pe masa la care lucrez –
le văd cum se întind spre fereastră cu petalele deschise,
parfumul lor de roz și alb și galben îmi provoacă migrene
dar le privesc cum se desfac ca niște buze plesnind a tinerețe,
le privesc în continuu cu sinusurile congestionate
și suport durerea până ce zilele o să le răpească frumusețea
și-o să le stingă dulceața.
Doar ce este suferința în fața gingășiei lor
dacă nu însăși dragoste?
Pot să aștept.

Până la data asta aș vrea să spun că mi-au crescut și mie flori pe piele
și că am citit toate cărțile pe care le cumpăr,
că am alergat un maraton,
că am pictat toți pereții din casă,
că mi-am legat viața într-un volum cartonat,
că am scris cântece din alb și negru,
că mi-am înfruntat fricile și au început să-mi placă gândacii
sau cel puțin că pot să-i ignor,
că pe zi ce trece sunt o persoană tot mai bună
și din ce în ce mai frumoasă,
din ce în ce mai grozavă,
că pot scoate apă din piatră seacă
și nu există nimic pe lume din ce nu pot face –
chiar și să gătesc, să înot sau să conduc o mașină –
că sunt răbdătoare, cumpătată și înțeleaptă,
că am toate vorbele și toate răspunsurile,
că mâna mea doar mângîie și inima doar iubește,
că am curaj și corpul nu-mi tremură la emoție,
că nu mă mai enervez din nimic,
că nu mai ridic glasul și îmi trece repede,
că sunt întotdeauna sinceră și spun ce simt,
că-mi țin ordine în casă și în suflet,
că nu las nicio zi să treacă pe lângă mine
și că, în general,
sunt bine.

Pentru că sunt bine.

Nu știu ce aș putea să cer ca să fac binele mai bun
și nu știu de unde altundeva aș putea să scot răul
decât din mine.
Toate sunt la locul lor,
iar în tot binele ăsta pot spune în schimb că
uneori zilele se confundă
și ba trec prea repede, ba prea greu.
Nopțile mă trezesc din vise
la 3:37, 4:47, 5:33 și mai nou la 6:34,
mereu cu același gând
și mă scufund din nou în amorțeala așternuturilor
până când sună alarma la 7:15
iar ceasul de pe noptieră arată cu un minut în urmă.
Unele dimineți încep greu
dar nu-mi pun întrebări,
merg mai departe prin viață
cu intenție sau din inerție
și las zilele să-mi aducă ele răspunsuri.
Am redus totul la ecuații simple
și-am aflat că e bine așa, mi-e bine așa
cu cât mai puține necunoscute
și în general fără dar dacă și cum ar fi,
doar cu elementul hazardului sub care ne-am născut.
Așa îmi țin inima tăcută
și în afară de jena din urechea stângă
pot spune sincer că nu mă supără nimic.

Acum sigur că nu mă simt mereu aici
sau cel puțin nu mereu cu totul
și cred că ar mai fi câteva lucruri pe care aș vrea să le spun,
câteva de pus la loc
și câteva pe care n-aș vrea să le uit.
În continuare privesc cerul zilnic,
număr avioanele care-l brăzdează
iar gândurile-mi zboară uneori cu ele spre alte lumi
unde duc pe aripile lor grele o parte din mine.
Cealaltă rămâne aici pe loc, disecată,
pe străzile din București,
dar până la urmă așa este viața, împărțită în da și nu
azi da, mâine nu,
azi poate, mâine sigur,
așa suntem și noi împărțiți pe dinăuntru
și nu ne reîntregim mereu,
dar dacă e să rămânem la ecuații simple
atunci singura necunoscută este dacă-ți pasă
și dacă trebuie
pentru că atunci o să fii aici.
Tai totul și vezi ce rămâne.
Ștergi totul și te uiți după urme.
Renunți la tot și vezi ce nu te lasă.

Iar la final vreau să mai adaug că am un secret, dar nu îl spun.
E ceva ce știu doar eu, dar nu spun.
Este un lucru în viața asta care știu să fie adevărat,
dar nu îl spun.
Cel puțin nu acum.

Și-atât.