poate că ne vom încrucișa
într-un fel de vis populat cu melodia unui cântec vechi
îmi spuneai cum deșertul nu ajunge
niciodată la pubertate noi
ne-am croit drum
întotdeauna la suprafață

nerăbdătoare
ultima oară când te-am surprins cântând
desfăceai în fâșii neguri de cositor
cu perechi de îndrăgostiți
sau tramvaie violete gonind
de-a lungul coastei

gustai din fiecare element deasupra
se târa o lumină ciudată răsturnând prospețimea
sticloasă către interior
abia apoi îmi prindeai
pe umăr
stigmatul experienței

această stranie întunecime doare
smulgându-ne penele albe
lăsând în urmă chenarele pașilor
încet
abandonați întâmplării

mă vei putea înțelege
pășind foarte departe
repetând întruna aceeași strofă
ascultându-ți răsuflarea
ori sunetul unui șirag
de mărgele verzi