Da, mă joc cu moartea. Uite, îmi place. Mă joc, joc, iar mă joc. Mă învârtesc și strig și vreau să-l văd pe nenorocitul care va avea curajul să vină să îmi întrerupă jocul!
Cine va îndrăzni să vină să mă dea jos, cine va fi acela care va ști să curme cel mai frumos joc care s-a jucat vreodată, jocul conștiinței și al uitării, jocul conștientizării că mâine nu vom mai fi, că lumea se duce și dintre toți, doar eu știu asta și îmi vine să râd, să plâng și să joc? Cine va avea curajul să mă creadă?
În universul nostru catastrofic, megaputeri încearcă să ne convingă că vom supraviețui infinitelor umiliri pe care le suferă pământul. Noi, fructele pământului, noi, fructele unei noi mânii, noi, fructele mâlului de la inundații, fructele zgomotului făcut de copacii zdreliți și de viețile luate pe degeaba, pradă propriei nostre furii destructive, noi, copiii celei mai mari furii care a cuprins vreodată Pământul!?
Și dintre noi toți, eu doar am privilegiul să râd și să joc, numai eu, numai eu! Stați și râdeți, ascundeți după mustață rictusul care mă condamnă la nebunie, pe mine, fiica apei și a visului, fiica podului după care nu mai răsare nici o stea, eu, da, eu, am iubit și am râs și acum a venit timpul ca să joc, poate așa vă veți mai îmblânzi. Poate numai jocul meu vă va turna balsalmul pe suflete și numai cântecul meu necântat vă va da tăria să mergeți mai departe, să mergem mai departe.
Mereu v-am spus că am nevoie de voi, ca să îmi alimentați cu obsesiile voastre adormirea, să îmi alimentați cu ura voastră cântecul de răzvrătire.
Moartea mea nu mă impresionează, moartea mea mă lasă la fel de rece ca pe oricare dintre voi, pentru care nu va fi decât o altă satisfacție morbidă, o altă provocare să vă mai stoarceți niște lacrimi, să stați în preajma unui coșciug ca să adulmecați duhorile trupului care se duce, eventual să faceți fotografii, pradă propiei voastre nevoi de morbid, pradă simțurilor care vă duc la marginea gropii. Iar moartea mea nu vă va spune nimic, așa cum nu îmi spune nici mie. Eu sunt cea care îi spune ceva.
Atâta timp cât există dragoste, atâta timp cât mai există o speranță cât de mică că cineva mă va iubi, atâta timp sunt invincibilă!
Care a rostul meu aici, la ce am venit eu aici, de ce eu, de ce aici, de ce port în mine toate miresmele pe care le port, de ce sunt bolnavă de cântece pe care nu le-am putut niciodată cânta, de ce nu pot da drumul unui glas care să dea jos cu pădurea și să strângă pământul, ca într-o creție secundară, ca într-un mit, dulce iluzie, visul meu, re-crearea lumii în care m-am născut, vis, iluzie și obsesie? De ce aici întunericul e mai des ca nicăieri, de ce marțea să nu ieși cu capul descoperit afară și de ce mi se strânge sufletul de fiecare dată când mi se spune asta?
Există încă în mine o expunere elementară la superstiție, la tot ce ține de religios și de nereligios, la dulceața falsului, a credinței și a temerii, a speranței într-o lume mai bună, populată cu îngeri și cu arhangheli, în care până și diavolii ar avea locul lor dacă s-ar converti la dreapta credință, la dreapta înșelăciune.
Și acum vin și joc în fața voastră, joc jocul cu moartea, mă uit la voi cu sarcasm și nu văd unul care ar putea să-mi ducă visul mai departe! E o feerie, e un gând, e o iluzie, dar e jocul meu!
Cândva, într-o noapte, am primit binecuvântarea dansului, am privit un trup eliberându-se, la un nivel care m-a înfricoșat, care m-a făcut să evit apoi purtătorul lui de teamă că mă voi contamina definitiv cu morbul jocului eliberator. Și s-a întâmplat! De atunci sunt înfometată după joc, tânjesc mereu după cavalcada de pași, după aplecarea, răsucirea și întoarcerea trupului spre țărână. Eu niciodată nu am fost învățată să dansez, pentru mine nu trebuia să știu mai mult decâ să joc încet, românește, ardelenește, să nu mă fac de rușine la nunți, să știu să dau din mine cald pseudonimul de patimă care m-ar fi făcut să continuu până la următoarea eliberare. Pentru oamenii ăștia, jocul nu e decât o descărcare, o descărcare înceată, o pseudo-continuare a vieții la un alt nivel, undeva la limita dintre real și irecognoscibil, ei nu se dedau complet, rămân introvertiți până în ultima fază, până în clipa morții, pe care o privesc cu frică, pentru că niciodată nu au îndrăznit să ridice mâinile și să o sfideze, să-i joace jocul, uitând de toate, scuturându-și capul cu putere, eliberându-se. Niciodată nu mi-a permis trupul meu să fi jucat așa cum aș vrea, mereu simt că mă lasă picioarele, ca pe marginea unei prăpăstii, pentru că, dacă aș gusta vârtejul, nu i-aș mai da drumul, l-aș aduce pentru totdeauna în viața mea, ar fi scopul suprem, viața, vârtejul, visul, iluzia. Trupul meu se împotrivește să joc pe marginea gropii, îmi interzice să ies din contingent, mă lasă secătuită de vlagă.
Dar îmi iubesc jocul.
Jocul meu e un joc cum nu s-a mai jucat niciodată.
Jocul meu e definitiv.
Mă joc cu moartea.