… ar putea fi când ești convins că ți-ai servit-o inconștient.
Nu ai nicio responsabilitate pentru efectele ei, pentru că, deși nu pare la prima vedere, gratuitatea gestului în sine ar putea fi purtător de cauzalitate, ori, în acest context, datele problemei se schimbă radical. Păi, stai să ne-nțelegem: subconștientul are discernământ?
O analiză sumară, de n-am altceva mai bun de făcut în noaptea asta, păstrează o tentă de condițional optativ, pentru că vremea definițiilor a trecut demult, când încă nuanțele pastelate erau la putere, iar strănutul conimetral de la praf putea fi pus inofensiv pe seama stărilor alergice (o altă minciună „absolut nevinovată”), deci, să lăsăm deocamdată întrebarea fără răspuns.
Un exercițiu simplu de memorie din viața oricui, ne-ar arăta fără tăgadă că, deși poate ne străduim, plasa minciunii, cu sau fără discernământ (hai să-i spunem: reflex, sau mai bine instnctiv-reflex) în fața oricăror amenințări oricât de timide, are ochiurile destul de largi, având tendințe de auto-apărare în general, pentru că orice altă nuanță: interes, scop în sine, sau ce mai doriți dvs, ar exclude categoric lipsa premeditării și chiar spontaneitatea ei n-ar justifica eliminarea conștientizării din datele problemei.
Apare inevitabil întrebarea: se poate minți inconștient?
Pentru a putea răspunde, hai să ne imaginăm un proces.
Procurorul ar spune și ar susține categoric un NU hotărât, iar aici nu o să insistăm pentru că argumentele sunt zdrobitoare și le știm cu toții: de altfel, pe baza asta se bazează cam întreaga logică: „true-false”. Să fie oare absolutizabilă?... chiar să nu existe nicio breșă în sistem? Cine ar îndrăzni vreodată să răstoarne de la guvernare, chiar și ipotetic, metoda reducerii la absurd?… și-aici intervine un avocat al apărării disperat:
„Să presupunem pentru un moment că un oarecare este un „true-beliver” al unei minciuni care i-a fost servită obligatoriu (așa cum susține acuzarea) cu discernământ. Devine astfel involuntar purtător de minciună în cea mai nudă ipostază, o extincție de fals. Problema este însă că el nu o conștientizează, fiind convins de fapt exact de contrariul și anume de asumarea unui adevăr. Subconștientul, de obicei, acționează ca o imprimerie nepersonalizată (avem dreptul să-i oferim obiectivitatea și prezumția de nevinovăție) și deci înmagazinează o informație exact așa cum i-a fost oferită, fără niciun atribut logic, fără interpretări sau distorsionări și, atâta timp cât este „nevirusat”- știți la ce mă refer: sănătos, nu face nimic altceva decât stochează, fiind un „hard auxiliar”. Acesta, (și-aici trebuie să admitem funcția lui de bază: declanșarea condiționată, dar involuntară), acționează dintr-un impuls ne-aleatoriu cu pretenții iresponsabile de emitere al unor pseudo-comenzi protecționiste către conștientul-rațional (ce-și asumă responsabilitatea) în virtutea bazei de date pe care o posedă, permițând, dacă doriți, accesul la această memorie deloc inutilă, pe care însă de cele mai multe ori memoria de „zi-cu-zi” tinde să o neglijeze, fiind un automatism foarte econom cu spațiile de stocare și dând prioritate, ca orice rațional care se respectă, informațiilor importante. În astfel de condiții, un amănunt, cât de mic, poate deveni o informație majoră vis-a-vis de efectul decizional spontan de cele mai multe ori. Fac o paranteză: în anumite țări arabe, de exemplu, o acțiune cu efecte catastrofale, chiar stârnită, să spunem, din gelozie motivată, poate fi absolvită de vină dacă se face demonstrația că a fost rodul unui impuls instinctiv și nepremeditat (deci iresponsabilă). Deși abuzivă, pentru că nu susțin nici conformitatea, nici justețea ei, o amintesc pentru simplul fapt că există și e încă acceptată pe ici, pe colo. Nu e cel mai potrivit exemplu, dar e primul care mi-a venit în minte… și l-am scris sub impulsul de momentJ))”.
- Mă iubește… nu mă iubește… Mă iubește… nu mă iubește…
Na!… că iar mi s-au terminat petalele la cu soț!
O să mă apuc să culeg trifoi: acolo (ne)șansele sunt mai mici…