Departele meu,

Lasă telefonul în furcă... mă dor toate amintirile neîntâmplate, și timpul nu știu a-l întoarce din drum... nci nu-l mai pot opri, îmi curge printre degete, ca nisipul...de-ai zice că sunt clepsidră cu mâini și picioare... Nu-ți pot rosti numele fără să simt că alunec în abis... rămâi "Departele meu", aproape impersonal...chiar dacă ai și nume, și voce și cuvinte de spus... lasă-mă așa, iubindu-te ca și până acum... ca pe o lumină... Departele meu, n-am bănuuit că împărțim aceeași durere... vezi, tot genetica ne-a făcut pe undeva frați... frați într-o aceeași ursită... știam neștiind că vom bate căi diferite și totuși dincolo de spațiu și de timp... o aceeași cale interioară... interioară până la un punct... după punct a început durerea, când ea a pășit de una singură cătinel în lume...
De ce am ales psihologia_ fiindcă vreau să înțeleg tot ce ni s-a întâmplat nouă, și altora ca noi...
răspântia noastră era deja imposibilă... ne-am intersectat fiindcă trebuia să ne ținem minte unul pe altul, fiindcă uite, spre final... trebuia să ne ținem de-o lacrimă...lacrimă de bucurie și lacrimă de durere...
"ce bine că ești
ce bine că sunt"

Deși, în fiecare din noi, există și ce durere ca nu-mi ești umăr aproape, sau îndârjire de hai mai departe, fiindcă totul se poate atunci când vrei nu numai când îți dorești...
Poate că suntem obosiți de viață, nu de partea plină a paharului, ci de veninul pe care fiecare a reușit să și-l neutralizeze cumva...
Atâtea spaime, atâtea lovituri nemeritate... și totuși, uite ce nu ne-a omorât ne-a făcut mai puternici... curajul nostru nebun în ochii unora nu era altceva decât o luptă interioară cu propriile spaime, cu propria frică...
Și dincolo de durere gândul că undeva departe pentru iubirea aia absolut imposibilă murmuram în miez diferit de nefericire:
"ce bine că ești
ce bine că sunt"...

Departele meu, fără drum mi-s pașii către noi, noi aceia ce n-am apucat să fim decât o lacrimă de bucurie și de durere...