agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1706 .



Impresii și însemnări
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amedeu ]

2008-01-20  |     | 



Despre însingurare
(76)
Cu cât spațiul de locuire într-o casă este mai mare, cu atât se mărește și singurătatea locatarilor…
La această distanțare, fizică și spirituală, în prezent contribuie, covârșitor, televizorul și computerul, nu puține fiind familiile în care fiecare membru component are televizorul și computerul personal; deși aceste aparate au fost concepute, aparent, pentru a ne înlesni comunicarea, pentru a fi mai aproape unii de alții, ele nu fac altceva decât să ne accentueze și mai mult singurătățile. Ceea ce este mai grav, e că ele ne rup de viața reală, împingându-ne să trăim, în mod periculos, în imaginar, direcționându-ne, în chip perfid, către un mod de viață autist.




Despre regrete și tânjiri
(77)
Cu certitudine, una din cauzele nefericirii mele este regretul pentru o parte a trecutului personal; pentru cealaltă parte a timpului scurs până în prezent, nutresc copleșitoare sentimente de nostalgie.
Cât despre viitor, acesta nu mi se prea arată a fi smălțuit cu flori roze; iar prezentul, acesta îmi este sumbru, apăsător.
Cele mai multe chinuri, eu mi le confecționez, le caut, le atrag, mă îngrop în ele.
Dintre toate, chinul regretului îmi pare a fi cel mai imbecil, cel mai lipsit de sens, și totuși…
Ceea ce îmi propun este o mai pronunțată, o mai vie apropiere de viața spirituală, creștin ortodoxă, cu toate că este evident că aceasta trebuie să îți vină, e un har, dar chiar dacă nu m-a copleșit acest dar doresc să îi vin în întâmpinare.




Despre timp
(78)
Timpul vine ( de unde?), și se duce(unde?), iată , de câteva decenii bune peste capul, peste sufletul meu…peste inima mea. În zborul lui, neostoit și continuu, acesta uită, de fiecare dată, din nefericire, să ia și neliniștile mele…




Despre omul posac
(79)
Un om care exultă, care se entuziasmează exploziv din senin, în chip surprinzător, vulcanic, acel om înlăuntrul sufletului său este învăluit de o sumbră tristețe…
În pârjolul durerii sale, de cele mai multe ori acesta caută să se pedepsească pentru necazurile care îl bântuie, autopersiflându-se de obicei, minimizându-se cu necruțare pe sine, ca și cum grijile, problemele nu l-ar doborî îndeajuns în negrele taverne mohorâte ale sufletului.
Omul posac este un om mânios, mâhnit de sine și de ceea ce se petrece în jurul său. El este un ursuz, melancolic, violent, zgomotos în anumite împrejurări, dificil și aspru- este un vulcan gata de a erupe în orice clipă.
…Și ce păcat de o viață astfel trăită, cu timpul și cu nervii cheltuiți pe asemenea stări de suflet nefaste.
Un astfel de om, veșnic posomorât, cătrănit, are un suflet zdruncinat și tulburat. El pururi se plânge de orice, netrebuindu-i motive, pricini serioase, pentru a-și declanșa tânguirile.
Un astfel de companion, etern frământat și nesatisfăcut, oricât ar fi el de util ca tovarăș, devine un motiv de tulburare al liniștii celui din jur.
Se pare că mult mai nimerit este ca viața să o iei în râs decât să o iei prea în serios și să te tot plângi de ea.
Natura omului este mult mai apropiată de tratarea, de considerarea vieții în mod lejer, nu foarte grav. Râsul făurește loc de speranță, plânsul atrage după sine deznădejdea.
Sufletul are nevoie vitală de liniște și de descătușare pentru a-și putea îndeplini menirea, pentru a-și putea întinde aripile.
Or truda, continua zbatere produce uzură, lâncezire a spiritului.
Și ce este mai trist și mai dureros: multele eșecuri care ne însoțesc în viața ne fac îndeobște mai cruzi, mai intoleranți.
…Dar omul trebuie să fie pregătit pentru a întâmpina loviturile soartei, toate nenorocirile, până la capăt.




Despre frunza care moare
(80)
Frunza cea veștedă, senină și netulburată se desprinde de ramură și, încetișor și tăcut, cade lin la pământ…
Nu o plânge nici arborele, nici celelalte frunze…și nici chiar pădurea: cade în tăcere, frumoasă, gătită sărbătoresc.
În orice anotimp pădurea rămâne verticală, chiar dacă furtunile haine mai răpesc câte-un arbore, chiar dacă în miez de toamnă este necruțător despuiată de podoaba ei de frunze. Viața codrului este profund tainică, fără tristeți zgomotoase, sfâșietoare.
Pe când a ta viață, omule, făcută fiind să te bucuri, pe zi ce trece tot mai tristă e…
Demnitatea frunzei ar trebui să ne fie drept pildă!



Despre vânat și vânătoare
(81)
Dacă mistreții ar avea „curajul” ca atunci când sunt vânați, ori hăituiți, să atace fățiș vânătorul- și nu să-l evite- atunci mulți vajnici vânători s-ar lăsa de această îndeletnicire…nobilă!
Stau în ștand, lângă un gorun secular.
Deși este luna lui făurar, soarele împroașcă sulițe arzătoare.
Zăpada se înmoaie văzând cu ochiul, transformându-se în firișoare subțiri de apă argintie.
Scoarța arborelui, lângă care m-am postat, este acoperită de o mare pătură verde…verdele cel mai frumos posibil: viu, fraged, catifelat, cu stropi de apă strălucitori pe firicelele firave, tremurânde în adierea vântului.
Mângâi această pătură vie, jilavă, mirifică și…rămân cu o bucată în palmă.
…Pe trunchi, în locul mușchiului căzut, rămâne o cicatrice neagră, hâdă, pe care se zbat două larve urâte, respingătoare.
În depărtare se aud focuri de armă, strigăte ale gonașilor: a început goana...




Despre pământul pe care îl călcăm
(82)
O viață întreagă călcăm, cu indiferență, pământul: și el ne rabdă, până când, odată, se satură de infatuarea, de orgoliul, de maimuțărelile noastre și… ne înghite, rece, nepăsător, definitiv.
Ca ființe superioare, conștiente, în fiecare dimineață, și seară, întâi ar trebui să îngenunchem sărutând pământul, pentru că ne suportă, ne rabdă tăcut, abia după aceea să ne îmbrățișăm copiii, soțiile…




































.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!