Rămăsesem șomer cu câțiva ani înainte de pensie și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, același lucru i s-a întâmlat și soției. Bine, nu se moare din asta, mi-am spus și am început să caut de lucru în stânga și în dreapta, coborând din ce în ce mai mult, nivelul pretențiilor. Prietenii te ajută cât te ajută și mai departe mi-a fost mie rușine de rușinea lor când aveau să se scuze că nu o mai pot face și am închis capitolul ăsta.
Când ai trudit o viață întreagă cu ziua la balistă, rezervele financiare se topesc văzând cu ochii iar tu te scoli dimineața și pleci devreme de acasă, oftând, fără să mai știi exact în care parte ai să o iei și, fără să te mai uiți în ochii soției.
Nu mai scoteam diploma, m-aș fi mulțumit absolut cu orice, m-am oferit și ca zilier cu cârca, și când m-au întrebat câți ani am, am înțeles că dădusem iar în pământ. Mi se întâmpla să fac zeci de chilometri pe jos, ca din Militari în Nițu Vasile și apoi tot pe jos până în Balta Albă. Ne hotărâserăm să vindem apartamentul pentru ce vom găsi mai ieftin ca să ieșim din impas dar, cu toate astea, încă nu se întrevedea vreo ieșire.
O disperare surdă începea să pună stăpânire pe mine dar mă încrâncenam să nu cedez. Când mă prezentam undeva, după vreun anunț, prevedeam că am să mă întorc tot cu coada între picioare și mișcând mărunt din buze, după cum avea să se și întâmple.
Printre multe alte uși la care am bătut, se numără și redacția Asului de treflă, un ziar rrom de unde am plecat tot cum am venit.
După ce m-a trecut viața și prin ciur și prin dârmon, apele au început să se limpezească dintr-odată: am vândut casa, am cumpărat alta la câțiva zeci de chilomețri de capitală, în lunca Dunării, într-un sat unde nu aveam nici o rudă și nu cunoșteam pe nimeni, am trăit din diferență până la anii de pensie, asta așa pe scurt și cota noastră de moral a urcat din nou la linia de plutire. Și am nimerit mai bine decât dacă m-aș fi întors în satul meu de baștină.
Acum după ce au trecut niște ani buni de atunci, privesc lucrurile mult mai detașat și cu alți ochi. La fel ca spectatorul aflat pe țărmul unei mări dezlănțuite și care încearcă să afle ce vrea ea să ne transmită nouă, oamenilor și nu reușește. Și pleacă acasă îngândurat și mulțumit că a asistat la un grandios dar neputincios sau neînțeles protest al naturii. Dar dacă același spectator s-ar fi aflat în mijlocul mării pe o ambarcațiune nu prea solidă, înfruntând exact aceeași furtună, ar fi crezut că i-a sosit clipa cea din urmă a vieții, și s-ar fi rugat tot timpul să îl aducă Dumnezeu din nou teafăr pe pământ. Aceeași furtună, prin efectul percepției relative, creează asupra aceluiași spectator, impresii atât de diferite.
Mi-am amintit cu nostalgie de odiseea prin care am trecut:
- Am venit după anunțul din ziar pentru un loc de muncă, ș.a.m.d.
Și nici prin cap nu mi-a trecut să îi acuz pe domnii de la ziar că fac ură de rasă și din cauza asta nu-mi dau de lucru.
Am mai frământat acest subiect al formei fără fond și acum sunt mai nedumerit ca înainte. Insul acestei etnii și care a crescut alături de mine și de ai mei, alături de noi toți, poporul român cred că este cel mai tolerant din lume, te întâmpină agresiv și sare la bătaie dacă l-ai numit țigan! Dar devine dintr-odată prietenos dacă i-ai zis numai rrom. Nu intrăm în analiza condițiilor socio-istorice, nu dăm vina pe sărăcie, pe regimurile politice, că atunci nu o mai scoatem niciodată la cap.
Haideți să descompunem un-doiul acesta al scărpinatului de-a-ndoaselea, să vedem unde și cine escamotează realitatea, încercând să ascundă gunoiul sub preș. De ce produce iritare și revoltă denumirea de țigan? Haideți să fim sinceri și să nu ne mai ascundem după deget că toți cunoașteam răspunsul. Denumirea a devenit sinonimă cu ce e mai rău în materie de conduită: de la fuga de învățătură, de muncă până la cele mai grave lacune de caracter, implicând sinceritatea sau lipsa de sinceritate dacă vreți, găinăriile sau ciordeala dacă vreți, și altele, și altele, și altele. Cui îi sunt imputabile toate aceste acuze? Numai celor care le-au comis, pentru că faptele noastre vorbesc întotdeauna despre noi și despre caracterul nostru. Fără generalizări, fără absolutizări, pentru că nu toți membrii etniei cu pricina se regăsesc aici. Au avut și vor avea, sunt convins și în continuare, vârfuri culturale și artistice, care fac mândrie României. Nu există pădure fără uscături. Nici printre noi nu găsim totul poamă bună, bob numărat. Ar mai fi de zis câte ceva despre ponderea (mult) mai ridicată a fructelor... stricate și care au pătat blazonul etnic. Și nemții, elvețienii, finlandezii dacă vreți, au și ei rebuturile lor. Dar nu au cerut și nu vor cere din cauza aceasta să nu le mai spunem nemți, elvețieni sau finlandezi.
Dacă eu mă apuc de furat, mă numește lumea hoț și mă arată cu degetul, până la totala și iremediabila mea compromitere. Și atunci care ar fi soluția? Să mă numească lumea cu un termen mai „onorabil” sau să mă apuc de muncă cinstită?! Dvs. cum vi se pare?
Judecând obiectiv și fără prejudecăți, cine a stricat renumele etniei, dator mi se pare să îi aducă și cuvenita reparație.
Și dacă peste câtva timp și denumirea de rrom se va deveni una sinonim peiorativă din cauza acelorași gingașe motive, să o schimbăm și pe aceasta pe motiv de... discriminare rasială?! Are și ridicolul, limitele sale.
Am auzit odată pe cineva spunându-i cuiva: - Mă' Flaimuc, ia uită-te tu în oglinda asta. Îți place ce vezi? Mă' dacă nu-ți place, să știi că nu e oglinda de vină.