teo nu-și găsește locul
e mult mai bătrân decât
arătătorul de la ceasul lipit
pe tencuiala peretelui alb

noaptea de iarnă ticăie
între două respirații
acoperind clipele
până dincolo
de marginea privirii

teo trage cearșaful vrând
să rămână în noapte
cu gândurile muiate în liniști
soarbe din cuvinte
ca dintr-o rugă
nu are unde să plece
se golește pe dinăuntru
înșfacă o felie de aer
și privește
afară
nimeni
caută un drum
o potecă ceva
sau poate un nume
reinventând totul
acolo înăuntru
lângă liniștea lipită
de versantul drept al inimii
au mai rămas câteva nervuri
în care s-a refugiat viața

teo s-a ascuns
își lipește cuvintele de limbă
și tace în timp ce-și amintește
toate lucrurile vechi
(parcă dintr-o altă dimensiune)
cu mulți oameni și biserici renovate în alb

ceva se întâmplă

teo se pierde
pare să nu-și mai amintească
numele tatălui confundă pruncii
cicatricea ascunsă sub brățară s-a întins
are culoarea galbenă și foarte puțin negru
dar nu vrea să știe
pentru el lumea se sfârșește în fiecare zi

teo derulează imagini
își vede mezinul îmbrăcat
în hanoracul cu glugă neagră
inima tace
ceva începe să moară

teo se face că doarme

*

singurătatea e o formă a vremii în care
te ascunzi de teama să nu te afunzi în tine
în timp ce te prefaci că trăiești...