'Despre iubire aș putea spune multe, dar mai bine îți arăt.'
Aceste cuvinte îmi erau spuse de imaginea reflectată de argintul din spatele sticlei, ce începu să crape, de presiunea dorinței disperate, de a înțelege sensul labirintului ce ascunde răspunsurile atât de simple, la acel gol pe care nu vroiam să-l accept că nu există.
Imaginea reflectată sări prin spațiul ce ne despărțea în mine, apoi mă conduse spre ieșirea din acel loc închis al minții în care trăiam de atâta timp, intrând într-o lumină ce m-a orbit la început. Am înțeles că orbirea temporară mi se datora faptului că am stat prea mult în întuneric și nu am de ce să mă speriu. În puțin timp, aveam să îmi recapăt vederea.
M-am speriat foarte tare că nu am să pot suporta acele vibrații puternice ale ființei mele, care erau emoții, la tot ce aveam să întâlnesc aici, că nu am să pot înțelege ce se petrece cu adevărat, și am închis ochii iar, alergând înapoi , pentru că am realizat că acel întuneric îmi oferea o liniște aparentă pe care o pot controla și care îmi oferă un anumit confort de siguranță, chiar dacă în timp monotonia provoca acel simț al golului, eram în siguranță.
Am înțeles acum, aproape toată lumea a trăit acea clipă și acum se vorbește despre ea continuu, ca despre ceva ce au pierdut. Ea nu s-a pierdut, noi am abandonat-o, iar cei ce au rămas acolo ne privesc cu milă.