Îmbrățișarea pleoapelor naște sânge sub strânsoarea sufocantă.
Frunzele mor în fiecare an.
Ploaia îmi amintește de haosul gândurilor.
În mod nedefinit, cioplesc lacrimi doar când ascult muzica nopții.
Acum te privesc pe tine în oglinda retinei.
Mereu arăți altfel, dar eu te simt la fel.
Cerul este altul în fiecare clipă, dar același contur are în percepția mea.
Oftez de neputință.
Cum aș putea să-mi explic patologia care ne leagă, dacă nici măcar nu te știu?
Mușc dintr-un măr. De ce nu plânge? Eu plâng mereu când îmi muști din suflet. Așa e. Mărul nu mă simte, eu pe tine, da.
Te-ai gândit vreodată cum ar fi să trăiești fără o mână, un picior, un ochi, o ureche, sau fără orice își are pereche în trupul tău? Astfel trăiesc eu fără tine.
Nedefinit.